Iti cunosc fiorii care-ti mangaie spatele si umerii goi,
dar nu stiu cand au fugit din mine,
caci in nevazute, neauzite, neavute clipe
au gasit adapost in tine, cea mai frumoasa parte din noi...
Camera se tot zvarcolea pana cand ai inceput
sa-mi povestesti, zambind, zile in care te priveam
printre peretii reci ai parcurilor in care ne intalneam...
Am adormit, impreuna cu indepartarea ce-a mucegait.
Acum ca rasaritul s-a incolacit de frig sub trotuare
iar tu, scapata de sub patura in somnambule cautari,
nu m-ai gasit nici in vis, nici zacand pe podea,
as putea sa fug, sa beau o cana de uitare de sine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu