joi, 9 iunie 2016

Iadul colectiv este liniştea

Iată ceva ce niciodată nu vei mai auzi...
Liniștea iadului pământesc.
Am fost acolo şi nu sunt mândru,
Nici mai puternic, nici mai înțelept decât eram.
M-a sfărâmat, aşa cum îmi amintesc şi acum...
Niciodata nu vei mai auzi un sunet mai malefic decât
Zgomotul de fundal pe care nu ai murit încă.
Îmi amintesc, şi inima mi-e sfâşiată în două.
Simt seceta, simt nevoia s-o sfârşesc, să o înec
Deşi am scăpat de acolo şi ieri mergeam prin ploaie...
Simt durerea dar este doar amintirea acesteia.
Simt singurătatea, dar acolo erai,
Azi, în cuvintele tale, ieri, în gândurile mele...
Îmi amintesc strigătele, multe risipiri de suflare.
Strigam ca un mut care-şi cântă zidurilor recviemul,
Dar zidurile nu veneau,
Nu se apropiau şi nu răspundeau.
Acolo eram, în linişte de nepătruns, strigând...
Într-o zi, tu ai intrat şi ți-ai pus mâna pe pieptul meu.
Inima mea te recunoştea cumva, îsi amintea de tine,
Şi astfel am putut respira din nou, am putut să cânt iar zidurilor mele...
Mâna ta mă cunoștea şi mi-a adus pace,
Pentru că acele ziduri fuseseră construite pentru tine.
Să te păstrez înafară a trebuit să te zidesc înăuntru-mi!
Mereu uit de paralizie...
Pentru ca nu am fost niciodată treaz cu adevarat,
Nu am fost mort, ci doar plecat pentru puțin timp,
Nu am fost acolo, ci puțin mai aproape, într-un câmp,
Rătăcindu-mă, întrebându-mă,
Ce s-a întâmplat cu mine,
Cum de m-am uitat pe mine,
Cum de tu nu ai uitat de mine?
Nu puteam să mă gândesc la tot, dar visam...
Sfârșitul lumii, doar o greşeală din copilărie,
Râsul lumii, un carnaval straniu într-un oraș străin mie.
Să adorm era tot ce puteam să fac,
Dar nu şi ziua, când timpul era departe,
Se ascundea de ochii mei într-un colț...
Ziua trebuia să-mi număr singur,
Îmi imaginam o secundă, un minut, o oră
Şi după calculele mele, trecuseră câteva eternități.
Şi totuşi, tu nu ştiai nimic,
Eu îmi ştiam totul şi nu puteam să-ți spun,
Iar tu nu ştiai decat nimicul pe care ți-l spuneau zidurile-n umbră,
Poate chiar nimic nou, astăzi...
Hei, sunt încă aici, așteptând nerăbdător mâna ta
Să-mi mai aducă pace încă o dată!
Acum ştiu şi mi-aş cere iertare mereu,
Pentru rugămintea mea egoistă către tine,
Poate puțin mai mult decât aş fi meritat,
Să-mi îmi împrumuți câteva zile,
Pana eu mi le primesc înapoi...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu