Te privesc fascinat
Cum smuceşti arcuşul
În suavă melodie,
Şi mă smucesc şi eu, din mine,
Să mă apropii de vârful valului,
Cărare neştiută spre lună...
Mă privești, dezamăgită,
Şi-mi spui că vioara-ți scârțâie,
Corzile te sfâşie adesea,
Lemnul s-a umflat
Şi crăpăturile se întind încet,
În sus, pe brațe...
Ți-am răspuns...
Encore!
Cel mai uşor fel în care aş fi ajuns la tine
Ar fi fost înjumătățindu-mă...
S-au înjumătățit jumătățile în sferturi şi sferturi
Şi s-au risipit aiurea prin lume.
Sferturile rămăseseră să se vadă cu tine,
În stație, la fără un sfert...
Eu, mă ascundeam de ceilalți,
Ca nu cumva să se înjumătățească de colțurile mele,
Dar tu parcă te loveai de fiecare, în drumul tău,
Cât să mai verşi puțin din tinele care stătea pe margine...
Tell me!
Do you ever feel like being looked at,
But not in that ordinary and feelingless way?
Do you ever feel like being looked at
Like a lost man looks at an oasis in the desert?
Do you ever think you look like
Somebody's reason to live
And that in your green eyes lies the energy of the world?
Do you ever feel like being watched so intense
That the air around you got chills?
Do you ever feel
The way I look at you?
... tell me!
I always crouch to meditate
Into the fetal position.
My eyes disconnect
And I leave my mind to wander free
From the ropes I tie it up
Most of the times.
I'm in a silkworm's cocoon.
Isn't it wierd, my mind?
Tell me, child! Answer...
You're always there,
Close, in my mind.
I'm a wine drinker.
I even make my own wine
From time to time...
I have my shack,
I live in a quiet neighbourhood
And the people don't complain about the noise.
Every time I feel
That the grape is trembling
Inside my ribs,
Then inside my angry fist,
Then under my terrible foot,
I squeeze it, without mercy...
Sometimes I need you,
To taste my wine, if it's sour,
Because I no longer feel it's taste
But I don't want to die of thirst
So I keep making it...
When you flew away,
You left behind
A scar on the entire sky
And since then
I keep calling,
With white songs,
The rain, to wash everything away...
I wait for you to return to me
And I will always sing,
Until the Sun will burn in the horizons
Even the most shy echo: my love...
I wish I was 1.
A whole, a unity,
A human, so strong...
But now I know
That's not possible
Because I gave away,
From myself,
So we can be 2...
They say that the function gives the organ...
So, I will keep my heart,
To love,
And I will leave the rest to die,
Together with me,
In this unbearable separation...
Mă ghemuiesc mereu,
Ca un copil în pântec,
În poziția mea de meditat.
Ochii mi se deconectează
Şi-mi las gândul să umble,
Liber de sfoara cu care-l leg
În majoritatea timpului.
Sunt în vizuina unui vierme de mătase.
Nu-i aşa că îți pare ciudat, gândul?
Spune-mi copilă! Raspunde...
Doar eşti mereu acolo,
Aproape de gândul meu.
Prin mâinile mele trec iar
Porțile raiului şi iadului
Şi de-as avea habar
Al cui să fiu, al cui?
As fi numai al meu,
Dar în brațe mi-eşti
Şi trupul îmi tremură greu
La felul în care ma privești...
Ia-mă azi, fără divin,
Când tu mi-eşti bucurie
Iar eu sunt chin...
Chipul tău, oglindeşte-l,
De sufletu-mi ascuns
De obicei şi nu de fel...
Prinde-mă, de ieri,
Cu ale tale mâini
Şi arata-mi că încă speri!
Mereu mi-a plăcut să rezum totul la un joc.
Nu neapărat genul acela de jocuri pe care trebuie să îl câștige cineva,
Ci jocuri simple, ca ale copilului de care îmi e dor.
Îmi era greu să câştig când eram mic.
Nu puteam să fac nimic bine...
Băteam mingea şi ea se supăra pe mine.
Fugeam de vardiști şi făceam pușcărie.
Mă ascundeam si încă nu m-a gasit nimeni...
Într-o bună zi, te-ai jucat şi tu cu mine.
Nu ştiu cum de m-ai găsit dar te-ai jucat.
Şi ochii tăi verzi s-au jucat până la gri.
Şi buzele ți s-au jucat de sus pana jos
Şi se înecau în mine, în cartierul vechi.
Iar eu mă tot întreb cine câștigă...
(Voi încerca sa relatez / conturez unul din visele pe care le-am avut cât timp am stat in comă / ventilat mecanic. Nu este complet pentru ca intrarea în vis s-a facut din altul iar acesta s-a ramificat in alte doua vise cu turnuri diferite)
Am visat ca erau copii stransi in cerc,
Si chiuiau, si se bucurau,
Caci se indepartau de a mai fi copii...
Unul dintre ei, mic si sfrijit,
A primit în dar o carte pentru oameni puternici,
De la unul dintre cei mai mari,
Si cu voce blândă, i-a urat numai bine.
A trecut timpul, si copilul a gasit un vis.
Plutea pe ape, lângă o insulă din asfințit...
A mai gasit si altul, tot acolo,
Si a inceput sa curețe apa de vise plutitoare...
Era singur si ambitios, iar inima-i mica
Ii lasa loc în piept sa respire sub apă.
A inceput să strângă vise, singur.
Oamenii de lângă asfințit priveau
Si se bucurau, cum insulele, cândva de vis,
Erau acum curățate, chiar si apele din jurul lor...
Pescari, călători si băștinași se mirau
Si se uitau, si zambeau la munca tânărului.
Erau toți fermecati de apusul care incalzea
Inimi, pământ, piatra si vânt .
Timpul a trecut si tânărul nu a mai fost singur.
Lumea l-a urmat, pe cărarea lăsată de inimă
În urma, erau doar zâmbete, bucurie...
Marea era a lui, si le strangea pe toate,
Nu cumva sa se înece cineva, din asfințit,
În marea lui va străluci un nume,
Parcă era englezesc, cu o frumoasa melodie în el...
Asa a si fost... numele lui a ajuns mare!
Cunoscut în toata lumea, în sălile de asteptare.
Insulele lui, pietre dintr-un ocean,
Erau pozate si arătate drept exemple.
Toți stiau acum de tânăr, si de visele pe care le strangea,
Asa ca tanarul, în barca lui mica, s-a scufundat,
Si s-a ridicat bărbat, pe vapoare de metal.
Presedintele stia si el, dintr-o sala de asteptare,
De marile pe care bărbatul le lasa în urma,
Si l-a trimis la popoarele galbene sa-i spele în ocean,
Sa-i desprindă de scaun si de tavan,
Si sa le arate cum in viață se poate
Sa respiri sub ape si când esti cu picioarele pe pământ.
Bărbatul s-a dus sa le arate ca visele plutesc în realitate.
Coastele deja nu se mai vedeau după prima spălare in ocean,
Sute de case de chibrituri isi luau adio de la foc
Căci marea le imbraca acum in pereti noi.
Pe străzi, oamenii păreau captivati, adunați în turme uimite
De numele englezesc care venise sa le spele orice vis si orice păcat.
Si uitau, oamenii, de idolii lor, spre furia celor care inotau cu ei...
Cum sa te lasi cuprins de munca unui singur bărbat lăudat?
Presedintele s-a bucurat ca si-a pus baza in bărbat,
Pentru ca timpul parca în loc a stat, nimeni nu a mai furat,
Nu au mai dat în cap, nu s-au mai revoltat,
Doar stau acolo si se uitau uimiți la tot ce oceanul a spălat.
Mai trebuie spălați încă o data, dar cu apa rece, de la fund.
De data aceasta, barbate, nu vor sti ce se va întâmpla,
Pentru ca noi le vom schimba lumea!
A început bărbatul sa se incordeze, sa sufle, sa creeze,
Custi de metal, pline cu apa înghețată,
Pe care le intindea pe coasta toata.
Oamenii priveau uimiți, o alta minune, spuneau ei...
Dar fara sa observe, li se făceau ochii grei,
Si parca intr-un somn picau, pe capete, la fundul custilor...
Si-ntr-o zi, jumatate de nație dormea in apa înghețată.
Consilieri militari se adunasera sa se sfatuiasca,
Cine-i acum cel mai puternic de pe planeta noastră...
Laudatori s-au apucat, sa-l proclame pe bărbat împărat,
Dar bărbatul se gândea la altceva,
Ca-i un fier rosu amintirea din copilăria sa,
Când toti il ridiculizau, băteau si izgoneau,
Acum planuia ceva ce altii nu stiau...
Puternica a fost cartea pe care a primit-o...
Parca se numea cumva, cu popoare inferioare si condus planeta.
Acum, când nimeni nu bănuia, bărbatul spuse asa:
Lăsați libere custile de metal, si aruncati-le peste bord,
În oceanul planetar.
Au fost inundații, ochii erau înşelații,
Caci toți credeau în minuni si nu isi ascultau tații...
Apa rece se schimbase, de când pluteau popoarele în ea.
Era ca un râu învolburat, tulbure si de neimaginat.
Lumea parca se dizolvase in ea,
Si nu mai aveai altceva de a mânca, a bea, decat apa rece si rea.
Si toți în lume erau in transă, de parcă au ajuns acasa,
Nu mai vedeau si se lăsau condusi la odihna,
Nu-si mai doreau libertate, vise sau lumină.
Era atât de trist, ca-n vis, pana ca si părinții mei mi-au zis:
Ce tot încerci sa deschizi ochii? Vino si stai cu ai tăi,
În apă asta ne e cald si bine si nu mai avem nevoi.
Mama, tata, bătrâni de ascultat,
Lasati-ma sa ma sterg la ochi,
Mi-e frica sa nu vă fii înecat...
Barbatule necunoscut, ai încolțit în rău, uite ce-ai facut!
Apa ii îmbolnăvise pe toți, cu o iluzie a societatii care merge pe roți.
Copiii nu mai stiau sa vorbeasca, bătrânii, să dascaleasca.
Totul devenise o mormaiala somnambula,
Si încercam sa nu ma las dus de val, sa nu adorm,
Dar ma trezeam în alte locuri, unde mi se spunea
Ca am pleoapele lipite si nu mai inteleg care lume e rea...
Ce sa fac, cum sa scap de condiția mea?
Bărbatul stătea în casa lui si isi freca mâinile,
Se bucura ca nimeni nu-i dejuca tainele...
Lumea era la picioarele lui, îngropată sub ape
Si el clipea linistit din pleoape.
Auzise zvonuri ca intr-un colt de lume
Erau oameni care au scăpat cumva,
Dar ceea ce el nu stia era ca aceia i-au dat cândva cartea...
S-au ridicat, de nicaieri, oameni impotriva barbatului,
Iubirea vieții sale l-a părăsit pentru ca nu se îndrăgostise
De acest vis nebun al tânărului care a fost...
Din custile de metal, pline cu apa înghețată,
Au inceput sa iasă doctori, ingineri si altii,
Care nu-si lăsau existența în grija altora,
Oameni puternici, cu suflete de neînduplecat, s-au ridicat!
Am avut cel mai frumos vis, mai alaltă seara...
Eram martor, dar parcă tot ce se întâmpla
Era adevarul pe care-l așteptam în viața mea.
Aş putea spune că am avut parte, ca tot omul,
De destule experiențe cu divinul,
Dar în visul meu, se făcea că Domnul,
Un om bătrân, plin de vlagă şi cu o barbă pe măsură,
Comandă fără frică, un proiect de anvergură,
Lui, celui mai neînsemnat, artistul...
Ei bine, într-un alt vis, am cunoscut artistul...
Se întâmpla că sfoara lui, prinsă în colțul privirii,
Şi acul magic, care reușea să treacă prin orice,
Putea să coasă om de om, pasăre de cer,
Târâtoare de pământ, coincidență de destin...
Artistul sfida omul, sfida timpul, sfida totul,
Şi Domnul îl lăsa, asta fiindu-i menirea, de creator,
Cu imaginația ca un cer înstelat şi gândul, un copil neastâmpărat.
Aşa eram şi eu, în vis, dar abia învățam să mă joc cu acul şi sfoara...
Asistam la viață şi nimeni nu ne observa,
Cum din umbre, noi ne făuream singuri lumina.
Eu, un simplu învățăcel, am rămas uimit
Când am văzut munca artistului pe care Domnul l-a dorit.
Era cu un pas înaintea realității, un geniu!
Parcă fiecare creație a sa îmi îngenunchează mintea,
Puțin mai mult decât geometria imposibilă,
Puțin mai enigmatic decât cea mai complexă iluzie.
Cum de nu ştiam de el până la acel moment?!
Artistul era ca un arici, cu părul țepos,
Scund, urât, cocoşat şi prea năsos.
Blestemată memorie! Niciodată nu rețin nume,
Ci doar alura lor şi acesta avea cântec germanic.
Parcă aveam impresia că ori de câte ori i se rostea numele
Îi vedeam, ca printr-un nor, orășelul în care s-a născut.
Mereu se adresa aspru ajutoarelor sale tinere,
Şi acestea, fără chip, au învățat perfecțiunea
Sau au cedat, şi-au luat chipul înapoi şi s-au aşezat în rând cu lumea.
Domnul i-a spus să facă o lume noua pentru oameni,
O lume frumoasă, pentru ca toți cei care veneau în vizită
La casa Domnului, să poată vedea în mijloc aşezată,
Învârtindu-se cum ştim noi, lumea toata...
Nu a mai existat vreodată o cerere ca aceasta,
Nimeni nu a mai avut ocazia sau onoarea
Să încerce să replice creația din care cumva făceau parte
Dar pe noi oamenii, ne priveau de departe,
Ştiu asta ca i-am vazut mişcând din pleoape.
În atelierul său care purta straie de viitor,
Timp de ore şi ore, artistul lucra de zor...
Cum să aduni cu palmele tale de țărână
Mai multă țărână, fără să te pierzi prin ea
Şi la final să se învârtă ca lumea mea şi a ta?
Toate încercările erau un mare eşec, fiecare ardea cumva
Fie că de Soare se prindea ori prea încet se învârtea...
Oh, ce tensiune în aer şi fumul şi focul,
Totul scăpa de sub controlul artistului, săracul.
Nu erau resursele problema, nici ajutoarele care obosiseră,
Ci faptul că oricât ai înțelege, oricât ai cunoaşte,
Oricât de priceput ai fi, tot nu vei putea să construieşti
Tu, cu mâna ta de om, lumea în care trăiești...
Artistul ştia că dacă ar fi reuşit să îndeplinească comanda,
Ar fi fost numit cel mai bun, nimeni nu s-ar mai fi îndoit.
Dar cum să facă? A încercat orice... minimalism, machete,
Simplificarea lumii până la originile ei sălbatice.
Totul pălea în fața primei creații, oricât de ingenios ar fi fost construit.
Am visat că artistul s-a prezentat Domnului
Cu doisprezece lumi care ar fi alcătuit împreună
Ceea ce i se ceruse... nu una, ci doisprezece lumi ce se învârteau
Şi erau atât de fragile că mai aveau puțin şi ardeau.
Este prea puțin artistule, nu-mi pot expune astea în casă.
Prietenii mei vor râde de mine şi ştii că nu vreau asta.
Domnul meu, priveşte! Mai am două creații pentru Tine...
O lume din tăişuri de vânt, să-I poți vedea pe toți, cu cât Te uiți mai atent,
Şi o lume de ape şi uscaturi, toate-ntr-un strop, să fim siguri că nu va mai arde...
Domnul era bucuros de născocirile artistului...
Atât de mult Îi plăceau şi machetele ingenioase şi lumile în care ne vedea,
Încât le-a luat pe toate şi le-a pus în debaraua Sa,
Şi le-a uitat acolo pentru o vreme, cum ai uita o persoană...
Lumile uitate-n debara, departe de ochiul Domnului, au ars la un moment dat.
Domnul era trist căci creația Sa tot pierea
Şi a cerut artistului să imortalizeze creația
În tablouri, cu viața, muzica, familiile şi tradițiile sale.
Acolo am ajuns din nou, în debaraua Domnului, gata de arătat prietenilor...
Artistul a primit viață şi recunoaştere față de predecesorii săi.
Toți vorbeau despre faptele sale, dar el, împăcat,
S-a întors in oraşul său natal, cel pe care il vedeam ca printr-un nor...
Un mic oraş vechi, cu clădiri scunde şi din cărămidă roşie,
Unde mereu se țineau carnavale în cinstea celui care s-a născut
Şi din rodul muncii sale, nu va mai muri...
Iată ceva ce niciodată nu vei mai auzi...
Liniștea iadului pământesc.
Am fost acolo şi nu sunt mândru,
Nici mai puternic, nici mai înțelept decât eram.
M-a sfărâmat, aşa cum îmi amintesc şi acum...
Niciodata nu vei mai auzi un sunet mai malefic decât
Zgomotul de fundal pe care nu ai murit încă.
Îmi amintesc, şi inima mi-e sfâşiată în două.
Simt seceta, simt nevoia s-o sfârşesc, să o înec
Deşi am scăpat de acolo şi ieri mergeam prin ploaie...
Simt durerea dar este doar amintirea acesteia.
Simt singurătatea, dar acolo erai,
Azi, în cuvintele tale, ieri, în gândurile mele...
Îmi amintesc strigătele, multe risipiri de suflare.
Strigam ca un mut care-şi cântă zidurilor recviemul,
Dar zidurile nu veneau,
Nu se apropiau şi nu răspundeau.
Acolo eram, în linişte de nepătruns, strigând...
Într-o zi, tu ai intrat şi ți-ai pus mâna pe pieptul meu.
Inima mea te recunoştea cumva, îsi amintea de tine,
Şi astfel am putut respira din nou, am putut să cânt iar zidurilor mele...
Mâna ta mă cunoștea şi mi-a adus pace,
Pentru că acele ziduri fuseseră construite pentru tine.
Să te păstrez înafară a trebuit să te zidesc înăuntru-mi!
Mereu uit de paralizie...
Pentru ca nu am fost niciodată treaz cu adevarat,
Nu am fost mort, ci doar plecat pentru puțin timp,
Nu am fost acolo, ci puțin mai aproape, într-un câmp,
Rătăcindu-mă, întrebându-mă,
Ce s-a întâmplat cu mine,
Cum de m-am uitat pe mine,
Cum de tu nu ai uitat de mine?
Nu puteam să mă gândesc la tot, dar visam...
Sfârșitul lumii, doar o greşeală din copilărie,
Râsul lumii, un carnaval straniu într-un oraș străin mie.
Să adorm era tot ce puteam să fac,
Dar nu şi ziua, când timpul era departe,
Se ascundea de ochii mei într-un colț...
Ziua trebuia să-mi număr singur,
Îmi imaginam o secundă, un minut, o oră
Şi după calculele mele, trecuseră câteva eternități.
Şi totuşi, tu nu ştiai nimic,
Eu îmi ştiam totul şi nu puteam să-ți spun,
Iar tu nu ştiai decat nimicul pe care ți-l spuneau zidurile-n umbră,
Poate chiar nimic nou, astăzi...
Hei, sunt încă aici, așteptând nerăbdător mâna ta
Să-mi mai aducă pace încă o dată!
Acum ştiu şi mi-aş cere iertare mereu,
Pentru rugămintea mea egoistă către tine,
Poate puțin mai mult decât aş fi meritat,
Să-mi îmi împrumuți câteva zile,
Pana eu mi le primesc înapoi...
Cum să te fac să dispari,
Tu, fantomă durere?
Mă doare-n zi, mă doare-n pleoape,
Mă doare-n gând, mă doare-n şoapte...
Liniştea, şi ea doare,
Nu doar pe mine ci şi pe fantomă, se pare.
De ce te-ai smuls,
Tu, fantomă caldă,
Cu rădăcinile tale, întinse spre infinit,
Lăsate peste umeri să se vadă?
Începusei să creşti aşa frumos,
Câte un piept, câte o aripă,
Câte o tâmplă, câte o talpă...
Şi ai lăsat să cadă,
Ca o frunză, câte-un labirint
Încuiat de-un chip zâmbind,
De parcă te întorci de fiecare dată...
Am şi uitat... parcă voiam să te fac să dispari,
Dar asta-i durerea ta, când apari...
Tu, fantomă din mine, ori de cate ori mă dori,
Vindeci rana din ini-mea cu mii de culori...
Here's something you will never hear...
The silence of the earthly hell.
I've been there and I'm not proud,
Nor stronger, nor wiser than I was.
It just broke me, as I'm remembering now...
You will never hear a more evil sound
Than the background noise of you, not dying.
I remember and my heart was ripped in two...
I feel the drought, to cry it out, to drown it,
But I'm out of there and now I walk in the rain.
I feel the pain but it's just the memory of it.
I feel the loneliness but there you were,
Today, in your words, yesterday in my thoughts...
I remember screaming, mostly in vain,
Like a mute, trying to sing to his walls.
But the walls weren't coming,
They weren't getting closer or answering...
There I was, in total silence, screaming.
One day, you came in and put your hand on my chest.
My heart, it knew, it remembered you,
And I could breathe again, I could sing to my walls...
Your hand knew me and brought peace,
Because those walls were built for you.
But to keep you out, I had to memorize you in...
I have always forgotten the paralysis
Because I was never awake,
I was never dead, just gone for a little bit.
I was never there, just a little bit closer, in a field,
Wandering, wondering what happened to me,
How come I forgot me,
How come you never forgot me?
I couldn't even think of it all, I dreamed it though...
The end of the world, just a childhood mistake,
The laugh of the underworld, just an old town's make.
Falling asleep was all I could do,
But not during the day, when time was far away,
Hiding from my eyes, in a corner...
During the day, I had to count, to imagine a second,
A minute, an hour, for what seemed to me,
After my calculations, like a few eternities.
But you didn't knew anything,
I knew my anything, and you just knew the something
That the walls told you in the shadows,
Maybe nothing new today...
Hey, I'm still there, waiting inpatiently, for your hand
To bring me peace one more time.
I know now and I would apologise forever,
For my egoistic choice of asking you,
Just a little bit more than I deserved,
For some of your days to rent, just 'till I got mine back...
Ți-aş fi lăsat, chiar aş fi încredințat,
În ale tale palme, o inimă de chihlimbar...
Acum îmi dau seama că nu-s pregătit
Să renunț la ea, o vreau înapoi!
Era frumoasă, ar fi trebuit s-o vezi!
S-ar fi împletit cu ochii tăi, în armonie,
Şi o melodie, ba chiar o întreagă orchestră
Ar fi cântat ce-nseamnă verdele ei...
Am lăsat voit în urmă
Rânduri strâmbe,
Ca zilele în care greşeam...
O potecă de firimituri,
Instantanee, şoapte, gesturi,
Pentru ca amintirea mea
Să caute-n trecut,
Cine am fost şi ce-am avut...
Mi se pare atât de egoist să ai,
Să iubeşti din pământ şi din rai,
Şi-mi cert departe, din fericiri,
C-am îndrăznit să am mai multe iubiri...
Ea era...
Era soră cu marea!
Ochii ei erau ca recifurile de corali.
Când se înfuria, nimic nu scăpa nescufundat,
Iar ea, mereu tăcută, mereu tremurândă,
Se temea să nu înghită prea mult uscat,
Sub brațele ei încăpătoare, să-l înece...
Nu ştia că eu nu sunt uscat,
Nu sunt nici pasăre, să o privesc de sus,
Nu sunt nici peşte, să mă piardă printre degete,
Nu sunt nici om, s-o stăvilesc speriat,
Că dacă se înfuria luna, marea s-ar fi înfuriat...
Eu sunt în cele patru colțuri,
Fără de casă, fără de viață,
Fără de tâmplă, fără de față...
Sunt şi nu mă las văzut,
Dispar şi-apar ca un început,
De nicăieri, de niciunde, de nicicum
Sunt un vânt pierdut pe mare,
Pe mare-s abătut din drum...
Hei, tu! Cititorule de ştiri...
Nu te supăra că ne auzi mereu
Cum vorbim de noi descoperiri...
În cazul nostru, ne e foarte greu,
Să trăim după tot ce-a fost
Să ne trezim aşa cum am ajuns,
Cu destinul schimbat de un prost,
Şi fără prietenii peste care viața a apus...
Asta este realitatea pentru noi, acum,
Speranțe, visuri şi tot ce-am avut
Nu se mai găsesc pe-al nostru drum,
Căci la Colectiv le-am pierdut...
Nu eram satanişti, bețivi, degenerați,
Aşa cum ne-ați făcut atunci,
Suntem o familie de surori şi frați,
Educați şi cu respectabile munci.
Acum pot spune că am învățat
Dacă te strădui şi termini o facultate
Tot nu ai viitorul asigurat,
Cum mulți dintre noi se gândeau de fapt...
Crede-ne că nu vom renunța
Să ne revoltăm împotriva lor
Până ce sistemul se va curăța
Şi vom asigura un viitor copiilor!
Rănile noastre nu se vor vindeca
Ci vor rămâne o amintire vie
Pentru tine, România, mititica...
Vrem o schimbare în bine să fie!
Adio nepotism, adio politichie,
Adio interese, adio mârlănie,
Adio "pe sub mână", adio muşamalizare,
Adio furt, adio vorbe goale!
The breath of life
Can be found, fragile, in the dirty hands
Of a playing child.
My smile is just the boy who's sharing his toys...
I didn't knew anybody else,
Only my brothers with which I owned the day,
And it was my duty
To learn good, wrong or that life never goes along...
When I fell to the ground
I hurt, I cried, I got up again.
When my mother had no work for me
I just climb a chair and look at her
My contagious laugh
Was the song we all used to know
The small universe in the frontyards
Was the only place where I loved and I grew...
I was a child and life was beautiful,
No matter your origin, no matter your race
If we'd all be kids again
The whole Earth would be ... home!
What I forgot during the day
Makes me realize that it doesn't matter
As long as you're waiting me home...
I don't think there's anyone else
Who hoped and waited
Like we have been,
Filled with trust in true love.
I could ask anything of you:
Heal my wounds of the day,
By covering me in embraces and your soothing voice.
Hide me from the cruel world,
Keep me in your ear and run away...
Finish what I started,
Speak for me when I must remain silent.
I need to lay next to you,
To hold, my other half, close to my chest...
Let me sleep like this for ages for I have to heal myself,
From the wound that I am, born into this world,
From the day that became a nameless night.
And then, when you will see me,
Crawled up next to you, like a willow tree,
Thirsty and embracing the wind,
Maybe you will cover me gently
With your hair, gold from the earth...
Ce-am uitat în timpul zilei
Ajung sa realizez ca nu contează
Când acasă mă aştepți tu...
Nu cred că mai este cineva
Care a sperat şi a aşteptat
Aşa cum am facut noi,
Plini de încredere în dragostea adevărată.
Ți-aş putea cere orice:
Să mă vindeci de rana care sunt,
Cufundat în îmbrățișare şi sărut.
Să mă ascunzi de lumea rea,
Mă păstrezi în ureche şi fugi de ea...
Să termini ce-am început,
Să vorbeşti tu când eu rămân mut...
Suflarea de viață
Se găsește fragilă, în murdare-palme,
Zâmbetul de pe față
Este copilul care împarte din jucăriile sale...
Nu cunoşteam pe altcineva
Înafară de frații cu care câştigam ziua
Şi rămânea de datoria mea
Să învăț binele, răul sau că-n viață nu există piua...
Când cădeam din greşeală, pe jos,
Mă răneam, plângeam dar mă ridicam,
Când mama nu-mi găsea folos
Mă cocoțam pe-un scaun şi o priveam...
Râsul meu molipsitor
Era cântecul pe care toți îl cunoșteam,
Universul din curțile blocurilor
Este singurul loc în care iubeam şi creşteam...
Eram copil şi viața era frumoasă,
Indiferent de unde, indiferent de rasă,
Dacă toți am fi mereu copii
Întreg Pământul ar fi "acasă"...