Ea era...
Era soră cu marea!
Ochii ei erau ca recifurile de corali.
Când se înfuria, nimic nu scăpa nescufundat,
Iar ea, mereu tăcută, mereu tremurândă,
Se temea să nu înghită prea mult uscat,
Sub brațele ei încăpătoare, să-l înece...
Nu ştia că eu nu sunt uscat,
Nu sunt nici pasăre, să o privesc de sus,
Nu sunt nici peşte, să mă piardă printre degete,
Nu sunt nici om, s-o stăvilesc speriat,
Că dacă se înfuria luna, marea s-ar fi înfuriat...
Eu sunt în cele patru colțuri,
Fără de casă, fără de viață,
Fără de tâmplă, fără de față...
Sunt şi nu mă las văzut,
Dispar şi-apar ca un început,
De nicăieri, de niciunde, de nicicum
Sunt un vânt pierdut pe mare,
Pe mare-s abătut din drum...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu