Clișeul #31

Încerc să privesc,
să conturez frumusețea,
Și urmăresc cu degetul,
Ca un copil,
Conturul chipului tău...

Pierdut în sensuri

m-am străduit

și am reușit să inventez ziua de 18 ore

în speranța că te voi vedea mai mult

sau mai des, mai devreme,

sau măcar azi...

m-am străduit,

atât de mult, încât nu am văzut

că nu mai adorm, nu mai visez,

tot stau și șterg,

scriu din nou,

corectez și scriu iar.

vreau să iasă bine.

munca distruge tot ce am simțit cândva

dar măcar munca este apreciată,

înțelegi tu, cât timp eu mă chinui să înțeleg

de ce nu pot să apuc toate aceste sentimente

și să le păstrez mai mult decât o scânteie

pe care o pierd imediat,

și care nu aprinde nimic,

și mă lasă în frigul ăsta,

cu toate geamurile deschise

și toate opiniile care șuieră în jurul meu

și tot trântesc ușile și se supără

pe singurul lucru care e al meu,

de care tot ei sunt responsabili. 

nu pot să tac. știu, pentru că nici tu nu poți.

primul om care a vorbit vreodată

ne-a osândit la altceva în afară de liniște.

nu-mi place.

nu vreau. dar trebuie să aleg ceva.

ai ajuns până aici?

dacă da, vezi cum se leagă totul?

se leagă de mine, fiecare lucru mic,

și se leagă unul de altu,

verigă cu verigă,

și atârn de planetă,

înlănțuit. 

Îngeri și demo-uri

aripile par să mă strige
de pe spinare,
de parcă au fost tăiate,
smulse,
sau puse pe omul greșit.
nu vorbesc păsărească,
dar încerc să înțeleg...

nu am vrut aripi
nu am vrut nici coadă și coarne,
să dansez, să degenerez:
brațe și picioare ridicate-n aer
intuneric și vibrații...
nu vreau nimic
n-am vrut asta.

Clișeul #30

aici sunt!
împinge-mă,
răstoarnă găleata,
și mai dă-i o speranță
șoarecelui prins...