și am reușit să inventez ziua de 18 ore
în speranța că te voi vedea mai mult
sau mai des, mai devreme,
sau măcar azi...
m-am străduit,
atât de mult, încât nu am văzut
că nu mai adorm, nu mai visez,
tot stau și șterg,
scriu din nou,
corectez și scriu iar.
vreau să iasă bine.
munca distruge tot ce am simțit cândva
dar măcar munca este apreciată,
înțelegi tu, cât timp eu mă chinui să înțeleg
de ce nu pot să apuc toate aceste sentimente
și să le păstrez mai mult decât o scânteie
pe care o pierd imediat,
și care nu aprinde nimic,
și mă lasă în frigul ăsta,
cu toate geamurile deschise
și toate opiniile care șuieră în jurul meu
și tot trântesc ușile și se supără
pe singurul lucru care e al meu,
de care tot ei sunt responsabili.
nu pot să tac. știu, pentru că nici tu nu poți.
primul om care a vorbit vreodată
ne-a osândit la altceva în afară de liniște.
nu-mi place.
nu vreau. dar trebuie să aleg ceva.
ai ajuns până aici?
dacă da, vezi cum se leagă totul?
se leagă de mine, fiecare lucru mic,
și se leagă unul de altu,
verigă cu verigă,
și atârn de planetă,
înlănțuit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu