Clișeul #58

Am o mare digitală în fereastra mea.
Stau întins în pat și mă inund în frig.
Am marea în mine și e tulbure,
Cu valuri înalte care ucid visurile malurilor.
Odihnească-se în pace, cu sutele, fără mine...

Am... Em... Om...
Încerc să meditez.
Plutind sub cer, culorile mi se scurg în adâncuri.
Încerc orice ar ține în viață peștele,
Orice ar hrăni rechinul...
Este o mare încercare.

Clișeul #57

Muzica îmi cântă mereu în cap
Și mă tot intreb, după fiecare pas,
Dacă acesta este sfârșitul...
Vocea ta îmi cântă mereu în cap
Și mă tot întreb, după fiecare cuvânt,
Dacă acesta este ultimul...
Zgomotul îmi cântă mereu în cap
Și mă tot întreb, și tot eu răspund,
Și nu am dreptate, pentru că pun totul la îndoială,
Inclusiv capul de pe umerii mei, de aripi, smulși...

Clișeul #56

Mă voi târâ în colțul inimii mele
Cu tot cu umeri și spate, cap,
Mâini și picioare,
Până voi fi un punct omogen
Și nu voi mai avea dubii
În ce parte a corpului îmi găsesc cel mai mult din suflet.
Sunt atât de departe.
E doar o altă noapte
În care nu călătoresc spre un loc mai bun.
Sunt atât de departe...
Va fi doar o altă zi
În care mi-aș fi dorit să fost un om mai bun.

Clișeul #55

Este frig...
Picură peste scenarii
În timp ce noi ne urcăm pe scenă.
În același timp
Stăm și în public,
Dar în spate,
În părți diferite ale sălii,
Și privim cu sufletul la gură
Drama din fața noastră.
Am pornit de-a bușilea printre scaune,
Să te caut,
Cu sufletul la gură.

Te simt atât de departe
Când urci alături de mine pe scenă...

Clișeul #54

Sufletul meu se sfârșește...
Cu o coadă
Formată din vise și hobby-uri.
În fiecare zi alerg după propria coadă
Ca un pui de animal,
Lăsat singur, în necunoscut.

Uneori alerg după o coadă de pește.
Nu știu ce vreau, dar știu că ceva lipsește...

Clișeul #53

Mă învârt în pat,
După miezul nopții,
Iar noaptea mi se-nvârte în piept.
Mă tot întreb dacă mi-a sosit ceasul...
Ochii îmi ard în lumină.
Urechile caută alinarea.
Miros sfârșitul.
E nesfârșit, ca valurile, ca marea...

Am găsit motive să mă lupt
Cu fricile mele.
Mă lupt cu mine...
De ce mă lupt cu mine?
Cine câștigă?
Cine este soldatul?
Eu cânt. Eu scriu.
Eu nu sunt un soldat.
Mă apăr, dar niciodată nu atac...

Clișeul #52

Acordă-mi puțin timp,
Să-mi revin...
Fă-mi loc la pieptul tău
Și păstrează-mă o vreme,
Pentru că m-am luptat
Cu un timp lungan
Și lat în spate,
Care mă tot învârtea
Pe undeva, departe de tine...

Calmul dinaintea furtunii

Globul de zăpadă
Zace și așteaptă,
Între palmele mele,
Furtuna.
Mâinile îmi tremură
Și venele se înfundă
Cu zile calme...

Fredonez în doi,
Dar nu sunt pe aceeași partitură
Și venele se înfundă și mai rău.
Simt furtuna în pumni,
Simt gongul și vuietul.
Ia-mă de mână
Și vino cu mine,
În furtună!
Vei vedea totul,
În globul de cristal...

Clișeul #51

Ți-am scris un cântec,
Și voi aștepta să-l completezi
Cu versuri noi,
Sau o melodie fredonată încet,
Cu râsul tău pufos
Sau cu respirația Marlboro mentol...

Piepturile noastre
Sunt pe timp.

Clișeul #50

Îmi închid
Câte un simț
În fiecare zi,
În acest oraș de gheață.
Mă cuprind
Și mă pregătesc de impact...

NE SCUFUNDĂM!
Uităm de noi,
Dar regăsim totul
În celalalt...
O îmbrățișare
Atât de accidentală!

Clișeul #49

We hide ourselves
Too much!
We hide behind
Clothing,
Jokes,
Make-up,
Homemade walls,
Foregin languages,
Anything actually,
That would make it
Easier to say:
Simt că pot renunța la tot ce mă ascunde
Atunci când sunt cu tine.

Fantome

Rămân dureri fantomă
În toate colțurile
Din inima
În care obișnuiau să se ascundă,
În întuneric și minciuni,
Toți cei care pleacă,
Și te lasă
Cu mai puțină fantomă,
Dar nu mai mult decât o fantomă,
Printre cei vii...

Clișeul #48

Un
amalgam
de
zgomot
cenzurat...

Împiedicatul

Îmi rup picioarele pe străzi
Și mă dau cu capul de cer,
Pentru că nu mă uit
Pe unde merg...
Tot ce văd
Ești tu zambind,
Imprimată pe retină,
Și mă teleportez distanțe
Și am motive să aștept
Ziua de mâine,
Când te voi vedea din nou.

Clișeul #47

este marea,
eu sunt naufragiatul,
ea este sirena...
am plutit-furtună
am ars sub soare
și din adânc
am găsit raspuns
la căutare

branhii îmi cresc,
din nou zâmbesc

Dimineață

soare răsare
peste-o cafea uitată -
frunzele căzând

Clișeul #46

Te-am privit,
Cu ochii larg deschiși,
Și îmi era îndeajuns!
Am închis ochii
Pentru o clipă,
Și ai rămas, o clipă.
Liniștea...
Setea ce-o năștea -
Urechile ca după explozii
Și gândul pierdut...
Rupe-mă de sub pleoape!
Spune-mi ceva
Ce m-ar trezi,
Mai mult decât o clipă!

Chip

Să fim niște chipuri,
Nimic mai mult!
Să nu mai avem
Nevoie de trup,
Nevoie de-a fi undeva.
Să fim unul în fața celuilalt...
Să nu mai avem
Nevoie să vedem,
Nevoie să căutăm.
Să fim mai mult decât celălalt...

Un răspuns
Atât de așteptat,
Atât de absent,
Ai fost tu,
Atât de necunoscută,
Atât de fără chip,
Ai fost tu...

Clișeul #45

Cu buzunarele goale,
Mâinile libere,
Picioarele ușoare
Și chitara-n spate
Mi-aș dori să plec.
Oriunde, departe...

Clișeul #44

Umbrele au nevoie de ploaie
Și de poeți ca să existe.
Umbrele negre, peste tot apar,
Și nimeni nu le mai bagă în seamă
După ce dă soarele.
E bine să mai dea soarele,
Că nu e ca și cum ai da de la tine,
Cum dai umbrele unor străini
Care doar caută ceva care să-i ascundă...

Clișeul #43

Ai două pahare în care torni lumină,
Și le agiți, ca o tornadă,
Atât de curios și atât de periculos...
Privește-mă așa mereu!

Clișeul #42

Fiecare cuvânt nespus
Îmi țintuiește privirea în podea
Și îmi aprinde obrajii
Cu frici și rușini
Îmbătrânite timp de 10 ani
În butoaie de coaste
Și carne tremurândă de emoții...

Clișeul #41

De multe ori știu ce se va întâmpla,
Și ca un om care privește supereroul sorții,
Stau pe trotuar și nu fac nimic.

Știu că vrei să zbori liberă,
Pe când - în tâmplă,
O simplă plimbare alături de tine,
Mă ridică de la sol.
Acum știi că zbor de fiecare data
Și când zâmbești,
Oh, cum gândul meu se pierde n-văzduh!
Tu nu ai nevoie să fii salvată azi,
Și știu prea bine...
Știu c-ar trebui să învăț sa zbor liber,
Ca să salvez din mine,
Această dorință suicidală
De-a zbura împreună.
Și totuși... Mă bucur că te știu!

Luna Amară - Nord (Recenzie album)

(Cover album - Costin Chioreanu)

Albumul “Nord”, este mai mult decât muzică. Am ascultat din nou și din nou, căutând să înțeleg versurile, mințile și sufletele din spatele melodiilor. Fiecare notă are un scop, fiecare cuvânt a atârnat greu până și-a câștigat locul blestemat în vers. Muzica celor de la Luna Amară pictează un război atât de evident, la care nu mă gândesc niciodată pe cât ar trebui și totuși, gândurile lor ard atât de puternic, cât să vedem o altă lumină, în afară de cea a ecranelor care ne orbesc.

Din punct de vedere instrumental, mereu le-am apreciat stilul celor din Luna Amară și maturitatea cu care și-au ales aranjamentele. Fiecare melodie este echilibrată și lipsită de excese. Solo-urile se potrivesc perfect în contextul fiecărei piese. Este greu să despici firul în patru și să vorbești despre un instrumental care este exact ce-ar trebui să fie – suport pentru melodie și versuri. Cromatica acordurilor susține perfect sentimentele transmise, iar riffurile încing sângele în vene. Soundul caracteristic al trupei, condimentat cu pasajele de trompetă, se situează între soundul heavy al Alice in Chains și vibe-ul alternativ al celor de la A Perfect Circle.

Am doi ochi cu care privesc totul. Unul privește în jurul meu, celălalt, privește în mine. Fiecare ochi are vocea lui, atât de clară și de distinctă. Asta simt atunci când ascult Luna Amară. Este de parcă în toate piesele lor pot găsi liniștea necesară fiecărei voci să aibă sens. Și totul capătă mai mult înțeles cu cât asculți mai mult.

Vocea ochiului care privește înăuntru, aparent tragică dar atât de îngrijorată și conștientă de tot ce se întamplă, își pune întrebările necesare cât să poată merge pe întuneric, printre oamenii goi. Singurătatea devine singura opțiune viabilă, când colectivul nu-ți oferă nicio șansă să te regăsești și să te vindeci. Confirmarea societății, această boală contemporană, care îi alienează de sinele autentic, fibră morală și un caracter puternic, devine motivul pentru care să te îndepărtezi de cei care nu-ți permit să respiri.

În timp ce mintea se întinde în toate direcțiile din cauza neliniștilor, considerarea și conșientizarea emoțiilor partenerului este ceva ce eu nu reușesc să fac de fiecare dată. Versurile atinse de ploi negre surprind îngrijorarea față de tăcerea celui de-alături. Proiecția neliniștii proprii, marcată de războiul interior, asupra liniștii celuilalt este motivul unui regret profund, alimentat de frica unei dezamăgiri sau a unui eșec. Totuși așteptările adunate de fiecare parte se transformă într-un conflict tacit...

Evadarea de gândul care zvâcnește zi și noapte se transformă într-o căutare a sinelui eliberat de pierderi, întrebări fără răspuns și trăiri copleșitoare. Dinamica disconfortului produs de anxietate, sub forma unui val care se încheagă într-o smoala care atârnă greu în piept, este cel mai eficient mod în care s-ar fi putut descrie acest sentiment, pe când 'Capul prins în nord' este exact felul în care mă simt atunci când mă gândesc prea mult la tot ce se întâmpla, când ajung să mă distanțez de adevăr și de realitate...

În orientul mijlociu, războiul a făcut ca milioane de refugiați să fugă din calea morții, pentru a căuta un alt viitor. Golul din privirile lor, alimentat de toate ororile pe care le-au văzut: moarte, pierderi și dezbrăcarea de identitate, este cea mai profundă suferință a secolului acesta. Frica, lipsa speranței, singurătatea, toate aceste sentimente nu ajung vreodată să fie auzite de cei care aleargă și așteaptă o zi mai bună...

'Ce-a rămas viu?' – aici am rămas fără răspuns. O întrebare atât de cuprinzătoare de frici și griji, pusă pe un ritm alert, ca cel al fugii de sine. În urma experiențelor aproape de moarte, această piesă capătă și mai multă însemnătate în sufletul meu, fiecare vers fiind unul din strigătele tăcute care m-au bântuit tot acel timp cât încercam să mă întroc la o viață de mult pierdută. Am rămas uimit de toate aceste piese și de cum reușesc cuvintele potrivite să izoleze lucid acele gânduri și stări cărora nu le puteam da o voce, fie din frică, fie din îmaturitate emoțională. Introspecția este realizată atât de matur și controlat, iar intensitatea sentimentelor este atât de puternică încât poți împrumuta cât ai nevoie, ca să te descoperi, dacă din tine nu a mai rămas nimic viu...

Cea de-a doua voce, a ochiului care privește în jur, este una rațională, mult mai explicită și ancorată în realitatea zilelor noastre, cu un puternic caracter educativ îndreptat spre cei care nu conștientizează ce se întâmplă în jur. Subiectul politic este dezbătut dintr-o perspectivă subiectivă, cu o agresivitate și intensitate susținută de argumente și experiențe personale.

Focurile vor ajunge să fie răspunsul pentru toate guvernele și toți președinții care doar perpetuează ciclul conducerii defectuoase, pe baza permisiunii celor care-i acceptă tacit. Desconsiderarea populației și manipularea acesteia pentru interesul propriu va atrage la urma ei o reacție karmică, inevitabilă. Vocea nesupunerii civice îndeamnă toată lumea să-și pună întrebări și să reacționeze la injustiția care se întâmplă în acest moment în țară. 'Think for yourself, question authority!'... Acest imn al revoltei îmi încălzește pumnii și oferă o voce clară celor care înțeleg dar până acum au ales să tacă!

Acest sistem în care trăim este proiectat să ne țină ocupați. Mașinăriile și cimentul ne țin captivi într-o cușcă mentală din care nu se dorește să ieșim și să vedem ce se întâmplă în jurul nostru. Oamenii care ne conduc sunt paravanul de siguranță, cartonul pus în geam, care ar trebui să mențină tăcerea. Societatea se află în acest boom al evoluției în virtual și ritmul piesei îmi sugerează că se așteaptă o implozie, nefiind posibil să se susțină această iluzie la infinit... 'Până cââââând?'

Să exiști într-o lume injustă, să observi și să înțelegi tot ce se întâmplă are un efect nociv asupra minții... Oboseala și neliniștea se adună și se manifestă puternic în viața de zi cu zi, iar cum situația nu se îmbunătățește, apar insomniile. Această ciclicitate bolnăvicioasă, exprimată prin repetarea ca un ecou a versurilor, este doar o subliniere a faptului că sistemul crează continuu evenimente menite să te distragă și să te țină sub control. Confuzia și agonia generată de acest ciclu sunt exprimate în piesă prin ritmul alert și interludiul vocal de la sfârșitul piesei.

Un mesaj atât de de simplu pentru ascultător este acela de a accepta adevărul despre lumea nebună în care trăiește și de a avea curajul să o înfrunte, fără să se mintă, fără să se amăgească. Simt versurile acestea ca o ciupitură puternică, un reminder, să mă trezesc din iluzia în care mă adâncesc atunci când încerc să mă întegrez în acest 'matrix' în care trebuie să funcționăm. În prima parte a piesei se lansează un îndemn la autocunoaștere, absolut necesară pentru a te înțelege și a-ți dezvolta autocontrolul de care ai nevoie pentru a face față tuturor lucrurilor care se aruncă înspre tine.

Toată experiența de viață adunată în versuri este doar unul multele unghiuri prin care poți alege să privești viața. Important este să fii tu, să fii om... Caracterul educativ al piesei se aseamănă cu o discuție cu un tată care nu vrea să impună alegerile proprii asupra copilului, dar care-și oferă suportul emoțional necondiționat – un mod sănătos de-a crește și educa un copil. 'Liber! Respiră!' îmi aduce aminte de resuscitarea cu electrosocuri, o procedură care poate să readucă un om la viață, aici, aducerea înapoi la sinele autentic, la natura bună a omului, nealterată de societatea contemporană...

Un final rece, nocturn și retoric, închide albumul. Câteva întrebări rămân ca o concluzie amară: 'cât mai poți să suporți farsa ce-o jucăm?', 'cât crezi că putem să ne mințim?'...

Clișeul #39

M-am plantat în afara zidurilor
Unde vântul e puternic
Și soarele nu cunoaște umbră.
Privește-mă cum cresc
Tot mai departe de ceea ce ești
Și ce se cuvine să fim... azi.

Clișeul #38

Mă dau dispărut!
Nu mă mai regăsesc
În ultimele luni-
Fără soare
Ultimii ani-
Fără culoare
Ultimele răsuflări
Oftare...

Timp, pentru tine

timp, ești doar un simplu joc,
atunci când sunt cu tine,
între palme...
timp, mă apuci strâns de mijloc
și mă -nvârți în taine
fără nume...

simt, cum mă faci să-ngheț în loc
și să renunț la tot
pentru timp...
simt, cum mă faci s-arunc în foc
tot ce simte-n min'
pentru tine...

Let's make a deal!

would you like to go
for whats behind
scar #1?
choose wisely!

Clișeul #37

Ochii tăi își schimbă culoarea
În funcție de cum te simți.
Cu ochii mei închiși am realizat
Că nu te mai simțeai acasă...

Clișeul #36

petrec prea mult timp
cu controlul manual al respirației
pornit
pe schimbări în bine, lucruri mărețe,
nemaivazute
pentru ca probabil am leșinat,
uitând să respir...

Clișeul #35

Voi aduna totul într-un cântec
Și-l voi asculta când luna apare.
Îți voi scrie numele pe spatele unei poze
Și o voi uita sub soare...

Cândva mă voi întoarce în gând,
Dar mereu mă vei aștepta cu spatele întors.
Poate voi găsi, așa, flămând,
Pentru zilele ce mi-au rămas, un rost...

Păsări ciudate sunt oamenii,
Prea grei pentru câte două aripi...
Inima în pumn, privind printre degete,
Ciclopi mândri, cuiele-s adânci în tălpi.

Clișeul #33

Hei! Vino pe la mine
Și rămâi peste noapte,
Dar adu-mi neapărat
Liniștea aceea,
Pe care pot adormi,
Fără să mă tem.
Urechile-mi sună
În continuu
A ceva familiar
Aceeași zi, de ani încoace,
Aceeași voce,
În rătăciri mă întoarce...

Clișeul #34

Ochiul meu dominant
Te-a țintuit în pat,
Cu privirea,
Și te caut,
Cu anticipare,
Să te zbați
Sub șoaptele mele.

Fiori de flori

topește-mă din stânca
în care sunt prins!
decupează fără griji în jurul
fiorilor din inima mea,
fiorduri grozave,
care se îndreaptă spre
groaza de-a rămâne aici...

cu mâinile tale de zeiță
sigur ai putea să-mi faci
un urcuș, un culcuș,
în pieptu-ți unde-mi 

cânt c-un arcuș
fiorii de-a rămâne mereu
cu tine...

Clișeul #32

trăiesc în inima orașului
și sunt atât de departe
de ceva cu adevărat viu
încât încerc să mănânc
un fruct, o legumă, ceva,
orice ar fi fost cândva
suficient de viu cât să-mi lase
un gust plăcut în gură,
o minciună acceptabilă,
o amintire colorată,
acum, când totul e mort
în jurul meu,
iar tu,
îmi mănânci zilele...

Nu pleca, se face frig

Rana se vindecă
Iar cicatricea strânge
La pieptul ei
Totul din jur...

O rană sărută altă rană
Iar cicatricea nu mai strânge,
Ci tu mă strângi acum
Și nu regret
Că mă aduni în piept
Și ne vindecăm
De tot din împrejur...

Poate mă voi smulge cândva
Din pieptul tău,
Iar tu vei zbura,
Pasăre din pumnul meu,
Când vei revedea rana la loc,
Vie și sărutândă,
Necuprinsă și sângerândă...

Bezzznă

atât de multă tensiune
îmi transpiră prin sfârșitul degetelor,
sfori rupte și păpuși libere,
cântăm cumva, aiurea,
numai în minor,
și zâmbim unul celuilalt
în miezul nopții,
când nu se văd greșelile
și totul se simte atât de bine,
atât de găsiți și
tot mai rătăciți,
tot mai aproape,
tot mai rece în exterior
tot mai ard în interior!

Îmbracă-mă

Aș sta acolo,
Ca un animal rănit,
Privindu-te aprins.
Aș sta acolo,
Întins pe pat,
Sângerând...
Ai smuls din mine
Ani de nopți și zile,
Și m-ai lăsat descusut
Când ai plecat,
Să mă cuprind,
Privindu-te,
De-acolo, din pat...

Clișeul #31

Încerc să privesc,
să conturez frumusețea,
Și urmăresc cu degetul,
Ca un copil,
Conturul chipului tău...

Pierdut în sensuri

m-am străduit

și am reușit să inventez ziua de 18 ore

în speranța că te voi vedea mai mult

sau mai des, mai devreme,

sau măcar azi...

m-am străduit,

atât de mult, încât nu am văzut

că nu mai adorm, nu mai visez,

tot stau și șterg,

scriu din nou,

corectez și scriu iar.

vreau să iasă bine.

munca distruge tot ce am simțit cândva

dar măcar munca este apreciată,

înțelegi tu, cât timp eu mă chinui să înțeleg

de ce nu pot să apuc toate aceste sentimente

și să le păstrez mai mult decât o scânteie

pe care o pierd imediat,

și care nu aprinde nimic,

și mă lasă în frigul ăsta,

cu toate geamurile deschise

și toate opiniile care șuieră în jurul meu

și tot trântesc ușile și se supără

pe singurul lucru care e al meu,

de care tot ei sunt responsabili. 

nu pot să tac. știu, pentru că nici tu nu poți.

primul om care a vorbit vreodată

ne-a osândit la altceva în afară de liniște.

nu-mi place.

nu vreau. dar trebuie să aleg ceva.

ai ajuns până aici?

dacă da, vezi cum se leagă totul?

se leagă de mine, fiecare lucru mic,

și se leagă unul de altu,

verigă cu verigă,

și atârn de planetă,

înlănțuit. 

Îngeri și demo-uri

aripile par să mă strige
de pe spinare,
de parcă au fost tăiate,
smulse,
sau puse pe omul greșit.
nu vorbesc păsărească,
dar încerc să înțeleg...

nu am vrut aripi
nu am vrut nici coadă și coarne,
să dansez, să degenerez:
brațe și picioare ridicate-n aer
intuneric și vibrații...
nu vreau nimic
n-am vrut asta.

Clișeul #30

aici sunt!
împinge-mă,
răstoarnă găleata,
și mai dă-i o speranță
șoarecelui prins...