Clișeul #62

Merg pe străzile în jurul cărora se construiește noul castel.

Mă omogenizează fiecare lovitură în umăr, 

Fiecare om dezmembrat care se împiedică de mine,

Și mă reconstruiesc înaintea lor. 

Toți cerșetorii mă privesc ciudat,

Cu ochii din spatele măștii, 

De parcă au ceva să-mi spună, după muncă.

De ce mă văd vinovat, în ochii lor? 

Tot ce-am făcut vreodată a fost să cerșesc 

Puțină iubire, puțină atenție, înțelegere, timp... 

Femeia care s-a zidit în pereții noului eu

Îmi cântă printre sirene

Mantra schimbării.

Îmi pare rău iubito că te lovesc de toți oamenii de care mă împiedic. 

Încă puțin și ajungem acasă... 

Clișeul #61

Ochii-mi surpați

Caută ieșirea 

Din acest labirint fluid, 

Tangent la piele, 

Tango atent, 

Permanent,

În brațele tale fluide, 

Iubito!

Clișeul #60

Sunt genul acela de om

Care are cicatrici peste alte cicatrici, 

Răni mici peste răni și mai mici... 

Și totuși nu renunț.

Îmi car instrumentul înghețat în teacă

După fiecare război din mine,

Și în tăcerea unei camere întunecate

Uit totul după ce adorm. 

Rost în tot

Împreună cu liniștea înălțimii, tac. 

Noaptea mă găsesc întrebându-mă:

Sunt amnezic? 

Sunt nebun? 

Sunt degeaba? 

Merg în felul meu pe acest hol de muzeu 

Și într-un frig infernal caut toată pictura. 

Marea pictură. 

Marea întrebare. 

Marea fugă. 

Am ales un birou și mi-am așezat toate jucăriile 

În ordinea copilului cocoțat înapoi. 

Înghesuie-ți culcușul acolo,

Adormi în mijlocul fascinației, 

Și privește-o cum se răstoarnă-n vis. 

Trebuie să particip. 

Ar fi cazul să mă urnesc... 

Mă uit în jur, 

Deja pierdut în oglinda din palmă.

Mâinile-mi la ochi, mâinile la urechi, 

Piciorul în gură, talpă în piept! 

Frânează gândul de-a lungul vertebrelor

Ca o carte sfâșiată din cotor. 

Îmi aud clipitul, 

În urma unui timp potrivit. 

Am promis că nu mai scriu, 

Dar am mințit.