Si s-a intamplat. Una din putinele zile in care nu mergeam cu castile in urechi. M-am lasat in ritmul strazii duble pe care goneau rapid masinile straine orasului asta. Cerul inca era albastru si soarele se pregatea sa apuna in spatele cladirilor reci si umbroase. Copacii abia au inceput sa prinda frunze si totul incepea sa cante in vant, fiecare creanga cu melodia ei.
Era cald dar totusi nu atat de cald cat sa nu-mi port una din camasile mele preferate. Cum soarele apunea si caldura zilei se transforma intr-o zapuseala placuta, inabusitoare de amintiri, m-a lovit. Vara trecuta avea acelasi miros, aceeasi moleseala in aer care te trimitea in plimbari lungi sub soarele puternic. M-am oprit putin si toate acele amintiri m-au cuprins, lasandu-ma cu gura cascata. Am inchis ochii si am respirat adanc. Briza aceasta purta parfumul Ei. Zilele acelea in care te strangea la pieptu-i putin umed si acel parfum ce ti s-a intiparit in mansarda. Soarele printre copaci stralucea ca firele Ei de par in apus. Strigatele copiilor de pe fundal iti aduceau aminte de libertatea inocenta ce ai pierdut-o odata cu prima zi de scoala dar iti aminteau si de vacanta din primele zile de vara. Te-ai lasat dus de vant in acest vis trecut. Un zambet ti s-a asternut pe fata cum un puf zburator ce fagaduieste dorinte ti se aseaza pe umar dupa care zboara-n departari.
Trecuse prea mult timp de cand nu mai mirosisem vara. Toate acele picaturi de apa ce se usuca dimineata pe asfaltul prafuit sau serile racoroase cu apus portocaliu si parfum de frunze tinere. Cate amintiri !
luni, 29 aprilie 2013
duminică, 21 aprilie 2013
Caini si demoni
Zburam deasupra pamantului si vorbeam cu vantul. Nu stiam in ce veac sunt sau cine conduce lumea. Au trecut ani de cand inchisesem ochii in negura spatiului. Trezit de soapte, m-am intors din somul vesnic. Aripile mi se prafuira si vantul nu mai suflase de mult printre penele de aur alb.
- Duh al veacului, vino si invata-ma obiceiurile ce le-am uitat, secretele ce s-au schimbat si legea ce odata am incalcat !
- Revelatia ti-a fost interzisa inger alungat ce esti, afla singur raspunsurile ce le cauti !
Am plecat din inaltul cerului si am invatat sa zbor din nou in spatele Lunii. Am intrebat-o daca a mai urlat cineva dupa ea asa cum am facut-o in acea ultima noapte. Umbra ei m-a invatat sa nu mai zambesc. Praful si pietrele mi-au sflefuit sufletul si lumina ei rece m-a invatat sa cunosc.
Pluteam deasupra lumii ce m-a alungat. Ochii inca nu stiau ce sa caute asa ca au privit tot. Am vazut un fluviu mare. Lumea se schimbase. Acest fluviu facea inconjurul lumii si era prea mare ca sa il vezi pe tot dintr-o singura privire. Apele lui erau molcome, nu se agitau si nu se inegreau de la pamantul ce-l stavilea. Imi dadea impresia ca nimic nu l-ar putea seca vreodata. Imi dadea impresia ca ma cheama sa ma scald in el, sa-i gust apele dulci si sa ma arunc in curent pana cand ma inghite tot si imi vor creste branhii sa pot respira. Pe malurile nisipoase si uscate se tot plimbau umbre. Nu puteam sa le vad de sus asa ca m-am coborat printre ei sa vad mai bine. Erau caini. Slabi, insetati, multi. Rataceau de-alungul malului sperand sa poata bea putin din rau. Pe ambele maluri, toti stateau departe de parca le era frica de ceva.
- Tu, spurcatura din pamant si suflare, de ce nu bei daca iti este sete ?
- Nu putem sa bem cand vrem, trebuie sa asteptam momentul potrivit, fluviul stie, nu putem sa bem cand vrem.
- Cum adica ?
- Fluviul ne-a spus: Beti cand va voi da voie, apa mea este o binecuvantare pentru voi si nu puteti sa beti singuri. Gasiti-va un partener pe malul celalalt si in acelasi timp aruncati-va in apele mele. Atunci veti fi satui si setea va disparea in apele mele.
- Cum v-a spus fluviul sa faceti asta ? Doar nu vorbeste, nu ?
- Noaptea, cantam si urlam la Luna. Luna ne ajuta. Strigatele noastre le spune fluviului si acesta ii raspunde Lunii.
Pana la urma Luna nu a ramas singura, se pare ca s-au gasit bestiile astea sa vorbeasca cu ea.
- Si ? Ce va spune Luna ?
- Luna ne-a spus: Nu va aruncati singuri in ape ca va scuipa si va alunga. Nu mintiti ca sa puteti bea din ape. Nu va aruncati doi de pe acelasi mal ca va scuipa si va alunga. Nu va usurati in ape ca se infurie si va alunga. Nu va aruncati pe celalalt mal cu aripi din frunze sau pe sub ape, prin tunele, ca se infurie si va alunga.
- Dar unde va alunga ?
Deodata am vazut cum bestia e cuprinsa de frica, incepe sa tremure si sa balbaie cuvintele.
- Ne alunga ... laa ... la ..la demoni.
Demoni ? Cum de nu i-am vazut pana acum? Se pare ca sunt departe, in taramul intunericului. Bestiile au fugit de mine dupa ce nenorocitul acela mi-a spus de demoni. Nu mai aveam alta sansa decat sa imi iau zborul din nou si sa pornesc spre ei. Poate raspunsul acestei lumi schimbate il voi gasi acolo.
Aerul se schimbase. Simteam ceva ciudat in vantul ce batea din ce in ce mai furios. Parca vroia sa imi suiere la ureche sa ma indepartez de cautarea mea si sa raman in soare, langa ape. Am inceput sa vad umbre si mai stranii, mai mari, mai puternice. Erau mai multe decat umbrele bestiilor de pe maluri. Invaluit in fum si nori negri, un munte incepea sa apara in fata mea . Era urias si totusi nu-l puteam vedea din departari. Trebuia sa intru in tinutul lui ca sa mi se arate. Puterea lui o puteam simtii inainte sa pasesc pe pamantul negru-albastrui. Blestemul pe care am pus picioarele mi-a aratat in ce raceala a picat lumea cat am dormit. In jurul meu se adunau bestii din ce in ce mai urate, mai puternice, mai sinistre. Semanau cu cele de pe langa rau dar imi aminteau mai mult de demonii din 'primele clipe'.
- Cine sunteti ? am indraznit sa-i intreb pe cei ce se adunasera in jurule meu, atrasi de aripile stranse intr-o sclipire.
- Noi suntem demonii. Cei ce conduc lumea.
- Voi conduceti lumea ?
- Da ! Muntele este fortareata noastra, sursa noastra de putere.
- Ce putere ? Cum de sunteti atat de multi ? Cine va conduce ? Ce este muntele ? Ati baut cumva din rau ?
Ii auzeam soptind intre ei : Strainul are multe intrebari, se pare ca nu cunoaste randuirea lumii. Sa il ducem la Cel Maret, poate il va lumina si nu va mai cutreiera taramul cu intrebari si sclipiri de foc din aripi. Stiind ce ma asteapta, m-am lasat dus de ei inspre munte. Picioarele l-au urcat cu greu, imediat m-am umplut de sange, stanca imi taiase carnea si nu puteam sa zbor pentru ca vroiam sa aflu ce aveau de spus acesti demoni. O pestera luminata cu foc apare in fata mea. Garzi imense o pazeau si uriasi de piatra stateau de-o parte si de alta a drumului. In fata mea, un tron se ridica, tepi de metal cenusiu stralucesc in lumina focului ce inegreste peretii de granit si calcar. O piele rosie il acoperea si pe el statea un zburator ca si mine. Aripile ii fusesera taiate si acum nu mai avea decat niste oase negre ce ii crescusera in loc. Parul ii era dat pe spate si nu parea sa fie surprins ca vin.
- Eu sunt Cel Maret, bine ai venit in pestera mea.
- Salutari, eu sunt Cel Alungat. Ce este acest loc ?
- Hmm, Cel Alungat, am auzit povesti despre tine, a fost mult timp de atunci. Acesta este muntele meu, Ura.
- Ura ? Ce legatura are acel vechi demon cu muntele asta ?
- Eu sunt acel demon. Eu conduc acum lumea. Toata lumea ma venereaza, toti cei alungati de fluviu vin la mine. Eu sunt putere pentru cei slabi si toti se hranesc din puterea mea pentru ca eu sunt Cel Maret !
- Ce putere ? Ura ta nu a fost niciodata o putere! A fost distrugere si moarte.
- Asta a fost atunci, pe vremurile acelea eram nimic, acum m-am ridicat din intuneric si am devenit conducatorul lumii.
- Cum de poti da putere prin ura ?
- Se vede ca ai dormit prea mult ... Lumea s-a schimbat. Toti vin la mine pentru ca fluviul ii ineaca. Putini invata sa inoate odata ce se arunca in apa. Cei ce nu reusesc, sunt scuipati muribunzi pe maluri si lasati in soare sa moara pana cand noaptea, minionii mei vin si ii aduc in pestera. Aici ii invat sa supravietuiasca. Ii iau din acea multime de animale proaste si slabe, ii invat sa se fereasca de durere si sa nu se mai inece in rau. Le dau putere, ii invat indiferenta si ii recladesc din ura. Dupa ce noaptea trece, dimineata poti sa vezi cum se ridica puternici, demoni, gata sa bantuie liberi prin lume.
- Dar bestiile de pe langa fluviu nu fac nimic in legatura cu asta ?
- Ele nu pot vedea ca cei ce odata erau sa moara acum sunt niste demoni. Ei nu vad prin carne si vorbe. Ei ii considera tot unii de-ai lor si de multe ori se arunca in rau pentru ei, incercand sa inoate cu demonii mei.
- Astea-s minciuni, cum de nu se infurie apele si ii alunga ?
- Apele nici nu stiu ca ei nu se cufunda sub valuri. Ei merg pe mal de-alungul bestiilor ce incearca sa inoate si le leaga cu o sfoara de vorbe si promisiuni, si ii trag prin ape pana cand sunt scuipati afara si alungati spre muntele meu . Mai devreme sau mai tarziu, mai toti ajung la munte. Doar cei care invata sa inoate si nu se despart in valuri scapa.
Incepusem sa prind ideea lumii in care m-am trezit. Toti incearca sa isi astampere setea, sa bea din ape. Putini reusesc din prima si ajung sa fie exilati in ura si indiferenta dupa care se intorc sa-i bantuie pe cei care inca nu au gustat acest amar. Soarele-i arde pe cei care stau pe langa ape si nu fac nimic, iar intunericul ii ingroapa pe cei care ajung sa slujeasca muntelui. Eu ? Ma bucur ca nu sunt supus trairilor unei bestii de carne si suflare. Ma bucur ca pot sa zbor departe de aceasta lume. Pentru ca nu as vrea sa ma inec in raul Iubire sau sa ma ratacesc in pesterile muntelui Ura .
- Duh al veacului, vino si invata-ma obiceiurile ce le-am uitat, secretele ce s-au schimbat si legea ce odata am incalcat !
- Revelatia ti-a fost interzisa inger alungat ce esti, afla singur raspunsurile ce le cauti !
Am plecat din inaltul cerului si am invatat sa zbor din nou in spatele Lunii. Am intrebat-o daca a mai urlat cineva dupa ea asa cum am facut-o in acea ultima noapte. Umbra ei m-a invatat sa nu mai zambesc. Praful si pietrele mi-au sflefuit sufletul si lumina ei rece m-a invatat sa cunosc.
Pluteam deasupra lumii ce m-a alungat. Ochii inca nu stiau ce sa caute asa ca au privit tot. Am vazut un fluviu mare. Lumea se schimbase. Acest fluviu facea inconjurul lumii si era prea mare ca sa il vezi pe tot dintr-o singura privire. Apele lui erau molcome, nu se agitau si nu se inegreau de la pamantul ce-l stavilea. Imi dadea impresia ca nimic nu l-ar putea seca vreodata. Imi dadea impresia ca ma cheama sa ma scald in el, sa-i gust apele dulci si sa ma arunc in curent pana cand ma inghite tot si imi vor creste branhii sa pot respira. Pe malurile nisipoase si uscate se tot plimbau umbre. Nu puteam sa le vad de sus asa ca m-am coborat printre ei sa vad mai bine. Erau caini. Slabi, insetati, multi. Rataceau de-alungul malului sperand sa poata bea putin din rau. Pe ambele maluri, toti stateau departe de parca le era frica de ceva.
- Tu, spurcatura din pamant si suflare, de ce nu bei daca iti este sete ?
- Nu putem sa bem cand vrem, trebuie sa asteptam momentul potrivit, fluviul stie, nu putem sa bem cand vrem.
- Cum adica ?
- Fluviul ne-a spus: Beti cand va voi da voie, apa mea este o binecuvantare pentru voi si nu puteti sa beti singuri. Gasiti-va un partener pe malul celalalt si in acelasi timp aruncati-va in apele mele. Atunci veti fi satui si setea va disparea in apele mele.
- Cum v-a spus fluviul sa faceti asta ? Doar nu vorbeste, nu ?
- Noaptea, cantam si urlam la Luna. Luna ne ajuta. Strigatele noastre le spune fluviului si acesta ii raspunde Lunii.
Pana la urma Luna nu a ramas singura, se pare ca s-au gasit bestiile astea sa vorbeasca cu ea.
- Si ? Ce va spune Luna ?
- Luna ne-a spus: Nu va aruncati singuri in ape ca va scuipa si va alunga. Nu mintiti ca sa puteti bea din ape. Nu va aruncati doi de pe acelasi mal ca va scuipa si va alunga. Nu va usurati in ape ca se infurie si va alunga. Nu va aruncati pe celalalt mal cu aripi din frunze sau pe sub ape, prin tunele, ca se infurie si va alunga.
- Dar unde va alunga ?
Deodata am vazut cum bestia e cuprinsa de frica, incepe sa tremure si sa balbaie cuvintele.
- Ne alunga ... laa ... la ..la demoni.
Demoni ? Cum de nu i-am vazut pana acum? Se pare ca sunt departe, in taramul intunericului. Bestiile au fugit de mine dupa ce nenorocitul acela mi-a spus de demoni. Nu mai aveam alta sansa decat sa imi iau zborul din nou si sa pornesc spre ei. Poate raspunsul acestei lumi schimbate il voi gasi acolo.
Aerul se schimbase. Simteam ceva ciudat in vantul ce batea din ce in ce mai furios. Parca vroia sa imi suiere la ureche sa ma indepartez de cautarea mea si sa raman in soare, langa ape. Am inceput sa vad umbre si mai stranii, mai mari, mai puternice. Erau mai multe decat umbrele bestiilor de pe maluri. Invaluit in fum si nori negri, un munte incepea sa apara in fata mea . Era urias si totusi nu-l puteam vedea din departari. Trebuia sa intru in tinutul lui ca sa mi se arate. Puterea lui o puteam simtii inainte sa pasesc pe pamantul negru-albastrui. Blestemul pe care am pus picioarele mi-a aratat in ce raceala a picat lumea cat am dormit. In jurul meu se adunau bestii din ce in ce mai urate, mai puternice, mai sinistre. Semanau cu cele de pe langa rau dar imi aminteau mai mult de demonii din 'primele clipe'.
- Cine sunteti ? am indraznit sa-i intreb pe cei ce se adunasera in jurule meu, atrasi de aripile stranse intr-o sclipire.
- Noi suntem demonii. Cei ce conduc lumea.
- Voi conduceti lumea ?
- Da ! Muntele este fortareata noastra, sursa noastra de putere.
- Ce putere ? Cum de sunteti atat de multi ? Cine va conduce ? Ce este muntele ? Ati baut cumva din rau ?
Ii auzeam soptind intre ei : Strainul are multe intrebari, se pare ca nu cunoaste randuirea lumii. Sa il ducem la Cel Maret, poate il va lumina si nu va mai cutreiera taramul cu intrebari si sclipiri de foc din aripi. Stiind ce ma asteapta, m-am lasat dus de ei inspre munte. Picioarele l-au urcat cu greu, imediat m-am umplut de sange, stanca imi taiase carnea si nu puteam sa zbor pentru ca vroiam sa aflu ce aveau de spus acesti demoni. O pestera luminata cu foc apare in fata mea. Garzi imense o pazeau si uriasi de piatra stateau de-o parte si de alta a drumului. In fata mea, un tron se ridica, tepi de metal cenusiu stralucesc in lumina focului ce inegreste peretii de granit si calcar. O piele rosie il acoperea si pe el statea un zburator ca si mine. Aripile ii fusesera taiate si acum nu mai avea decat niste oase negre ce ii crescusera in loc. Parul ii era dat pe spate si nu parea sa fie surprins ca vin.
- Eu sunt Cel Maret, bine ai venit in pestera mea.
- Salutari, eu sunt Cel Alungat. Ce este acest loc ?
- Hmm, Cel Alungat, am auzit povesti despre tine, a fost mult timp de atunci. Acesta este muntele meu, Ura.
- Ura ? Ce legatura are acel vechi demon cu muntele asta ?
- Eu sunt acel demon. Eu conduc acum lumea. Toata lumea ma venereaza, toti cei alungati de fluviu vin la mine. Eu sunt putere pentru cei slabi si toti se hranesc din puterea mea pentru ca eu sunt Cel Maret !
- Ce putere ? Ura ta nu a fost niciodata o putere! A fost distrugere si moarte.
- Asta a fost atunci, pe vremurile acelea eram nimic, acum m-am ridicat din intuneric si am devenit conducatorul lumii.
- Cum de poti da putere prin ura ?
- Se vede ca ai dormit prea mult ... Lumea s-a schimbat. Toti vin la mine pentru ca fluviul ii ineaca. Putini invata sa inoate odata ce se arunca in apa. Cei ce nu reusesc, sunt scuipati muribunzi pe maluri si lasati in soare sa moara pana cand noaptea, minionii mei vin si ii aduc in pestera. Aici ii invat sa supravietuiasca. Ii iau din acea multime de animale proaste si slabe, ii invat sa se fereasca de durere si sa nu se mai inece in rau. Le dau putere, ii invat indiferenta si ii recladesc din ura. Dupa ce noaptea trece, dimineata poti sa vezi cum se ridica puternici, demoni, gata sa bantuie liberi prin lume.
- Dar bestiile de pe langa fluviu nu fac nimic in legatura cu asta ?
- Ele nu pot vedea ca cei ce odata erau sa moara acum sunt niste demoni. Ei nu vad prin carne si vorbe. Ei ii considera tot unii de-ai lor si de multe ori se arunca in rau pentru ei, incercand sa inoate cu demonii mei.
- Astea-s minciuni, cum de nu se infurie apele si ii alunga ?
- Apele nici nu stiu ca ei nu se cufunda sub valuri. Ei merg pe mal de-alungul bestiilor ce incearca sa inoate si le leaga cu o sfoara de vorbe si promisiuni, si ii trag prin ape pana cand sunt scuipati afara si alungati spre muntele meu . Mai devreme sau mai tarziu, mai toti ajung la munte. Doar cei care invata sa inoate si nu se despart in valuri scapa.
Incepusem sa prind ideea lumii in care m-am trezit. Toti incearca sa isi astampere setea, sa bea din ape. Putini reusesc din prima si ajung sa fie exilati in ura si indiferenta dupa care se intorc sa-i bantuie pe cei care inca nu au gustat acest amar. Soarele-i arde pe cei care stau pe langa ape si nu fac nimic, iar intunericul ii ingroapa pe cei care ajung sa slujeasca muntelui. Eu ? Ma bucur ca nu sunt supus trairilor unei bestii de carne si suflare. Ma bucur ca pot sa zbor departe de aceasta lume. Pentru ca nu as vrea sa ma inec in raul Iubire sau sa ma ratacesc in pesterile muntelui Ura .
Ele
Din colturi intunecate , le scotocesti si le gasesti.
Le prinzi de o mana si le tragi spre tine ca sa le privesti.
Sunt muzele tale , una mai frumoasa ca alta
dar este in puterea timpului de a decide care-i regina.
Uneori se intampla sa vina pe neasteptate la tine,
faceti dragoste, manjiti o hartie alba si o uiti pana maine.
Ele nu-s un vis ce-l cauta atatia oameni cu spirit visator.
Ele nu-s niciun cosmar placut ce consuma o viata ca a lor.
Ele-s clipele cand privesti cu sufletul deschis
le gasesti pe strazi, in umbrele noptii sau toamna-n frunzis
si orice ar spune ei despre ele, totusi, raman doar ale tale,
caci mereu pe tine te cauta, sa se scalde-n oglinda ape-ti tulbure.
Ele nu au infatisari aparte ce i-ar lasa pe toti plini de uimiri.
Ele nu au buze intelepte sau sclipiri solare in priviri.
ochii lor, nemanjiti, au vazut prea multe ...
iti reamintesc privirile slavite apoi in albastru pierdute.
Ele au doar o poveste de spus, de preferabil la apus...
Mic adevar trait, povestea unei inimi ce prea mult a simtit.
Ele vor fi mereu sincere caci sufletul le este bun si adevarat
dar niciodata nu te anunta cand vin sau c-au plecat.
Ele te lasa singur, sa infrunti noaptea rece si amara
sa te intrebi ca un nebun de ce dragostea te infioara.
Ele nu-s stele pe care cerul le-ar primi sub bolta sa
dar se chinuie sa lumineze intunericul din groapa ta.
Ele au iubit odata, au uitat si au iubit din nou
dar sufletul lor nu le lasa sa zboare spre un alt erou
caci dragostea lor este unica si speciala, dedicata, reala.
Ele au pierdut, au suferit si in umbra au tacut, lasand sa plece
pana si drumul de sub picioarele lor,cunoscut si rece,
pe care l-au invatat, regretat, ratacit si incalcat .
Ele nu-s altceva decat file dintr-o carte, pagini dintr-o viata.
Ele sunt cadre dintr-un film ce ti-a trecut prin fata ochilor.
Ele sunt iubite din trecut, din viitor ce ti-au soptit amintiri.
Ele sunt ale noastre suspine si clipe triste, trairi.
Ele sunt o incercare care ar fi trebuit sa te trezeasca din vis.
Ele sunt acea lacrima ce te-a atins dupa ce a cazut din paradis.
Le prinzi de o mana si le tragi spre tine ca sa le privesti.
Sunt muzele tale , una mai frumoasa ca alta
dar este in puterea timpului de a decide care-i regina.
Uneori se intampla sa vina pe neasteptate la tine,
faceti dragoste, manjiti o hartie alba si o uiti pana maine.
Ele nu-s un vis ce-l cauta atatia oameni cu spirit visator.
Ele nu-s niciun cosmar placut ce consuma o viata ca a lor.
Ele-s clipele cand privesti cu sufletul deschis
le gasesti pe strazi, in umbrele noptii sau toamna-n frunzis
si orice ar spune ei despre ele, totusi, raman doar ale tale,
caci mereu pe tine te cauta, sa se scalde-n oglinda ape-ti tulbure.
Ele nu au infatisari aparte ce i-ar lasa pe toti plini de uimiri.
Ele nu au buze intelepte sau sclipiri solare in priviri.
ochii lor, nemanjiti, au vazut prea multe ...
iti reamintesc privirile slavite apoi in albastru pierdute.
Ele au doar o poveste de spus, de preferabil la apus...
Mic adevar trait, povestea unei inimi ce prea mult a simtit.
Ele vor fi mereu sincere caci sufletul le este bun si adevarat
dar niciodata nu te anunta cand vin sau c-au plecat.
Ele te lasa singur, sa infrunti noaptea rece si amara
sa te intrebi ca un nebun de ce dragostea te infioara.
Ele nu-s stele pe care cerul le-ar primi sub bolta sa
dar se chinuie sa lumineze intunericul din groapa ta.
Ele au iubit odata, au uitat si au iubit din nou
dar sufletul lor nu le lasa sa zboare spre un alt erou
caci dragostea lor este unica si speciala, dedicata, reala.
Ele au pierdut, au suferit si in umbra au tacut, lasand sa plece
pana si drumul de sub picioarele lor,cunoscut si rece,
pe care l-au invatat, regretat, ratacit si incalcat .
Ele nu-s altceva decat file dintr-o carte, pagini dintr-o viata.
Ele sunt cadre dintr-un film ce ti-a trecut prin fata ochilor.
Ele sunt iubite din trecut, din viitor ce ti-au soptit amintiri.
Ele sunt ale noastre suspine si clipe triste, trairi.
Ele sunt o incercare care ar fi trebuit sa te trezeasca din vis.
Ele sunt acea lacrima ce te-a atins dupa ce a cazut din paradis.
miercuri, 17 aprilie 2013
In doi
Picaturi de amintiri din parul tau
Imi amintesc de nenumaratele nopti
In care te-am privit pana adormeai
si iti sarutam ochii sa iti alung cosmarurile.
Am fost in zeci de vise fabricate artificial
De doua minti inocente si speriate.
Speriate sa viseze, sa faca dragoste
Cu cerul, cu marea, cu apusul si cu intunericul.
Am fost doar doua inimi ce au gasit
Un motiv pentru care sa bata o melodie
Si au pierdut prin ranile cusute prost
Toate sentimentele slavite de omenire ...
miercuri, 10 aprilie 2013
Lumea mea prin fumul tigarii tale
Vantul imi arunca parul tau in fata. Ma orbeste cu stropi de amintiri ale zilelor petrecute sub soare. Se scurg pe fiecare fir, spre gene, pe obraz si pe buze. Astazi este o picatura noua ce o adaugi la colectia ta cand mainile mele sunt pierdute in parul tau. Este soare.
O flacara ce dispare in vant incearca sa aprinda o tigara gasita prin buzunarele blugilor. Buzele tale o tin gentil si te ascunzi la pieptul meu sa gasesti putin adapost de vant. Da-mi foc inimii sau aprinde-ti tigara! Cand te tin atat de strans in brate, ar fi ultimul lucru de care mi-ar pasa. Pierduti ore intregi sub cerul albastru si sub norii albi visam. Doar fumul ce dispare in vant ne aduce aminte ca timpul nu se opreste in loc doar pentru noi.
Ochii tai cauta in departare un raspuns. Privesc fara speranta, fara sa le gasesc vreo stralucire. Un fum fin si gri se ridica de-alungul chipului tau. Te vad altfel ... Lumea mea prin fumul tigarii tale devine o scena pe care te vad stralucind. Asteptandu-ti orice gest, savurand orice expresie, cautandu-ti orice privire. Este liniste.
O flacara ce dispare in vant incearca sa aprinda o tigara gasita prin buzunarele blugilor. Buzele tale o tin gentil si te ascunzi la pieptul meu sa gasesti putin adapost de vant. Da-mi foc inimii sau aprinde-ti tigara! Cand te tin atat de strans in brate, ar fi ultimul lucru de care mi-ar pasa. Pierduti ore intregi sub cerul albastru si sub norii albi visam. Doar fumul ce dispare in vant ne aduce aminte ca timpul nu se opreste in loc doar pentru noi.
Ochii tai cauta in departare un raspuns. Privesc fara speranta, fara sa le gasesc vreo stralucire. Un fum fin si gri se ridica de-alungul chipului tau. Te vad altfel ... Lumea mea prin fumul tigarii tale devine o scena pe care te vad stralucind. Asteptandu-ti orice gest, savurand orice expresie, cautandu-ti orice privire. Este liniste.
luni, 8 aprilie 2013
Tacere
Tăcerea este o gură de aer. Retragere din jungla de beton. Încerci să o cultivi, ți-o ascunzi în ziua ta aglomerată și aștepti să o savurezi ca pe un vin bun. Nu te grăbești, ți-o pregătești cu răbdare și când momentul e potrivit ... tăcerea este plăcere.
Tăcerea este un chip. Îl pictezi în acel moment. Îi săruți ochii și îl mângâi cu privirea. Tăcerea-i chipul Ei atunci cand discuțiile inutile devin zgomot si risipă. Atunci poți să vezi cu adevarat frumusețea din spatele cuvintelor.
Tăcerea este momentul când ești cu adevărat singur. Te pierzi în mintea-ți pustie și ecoul gândurilor tale lipește buzele într-o strânsoare de nepătruns. Zidurile ce te înconjoară poartă scrijelite cuvintele ce niciodată nu au reușit să învingă tăcerea, mereu au pierdut.
Tăcerea este un strigăt de ajutor. Mânjită cu disperare, privirea, strigă ce buzele au jurat sa pecetluiasca. Nu o lasa! Tăcerea o va pierde în scurt timp.
Tăcerea este cel mai bun raspuns. Cuvintele dezamagesc, înșeală, te îngroapă în minciuni și promisiuni. Tăcerea este sinceră și nu îți ascunde nimic, nu îți spune ce ți-e frică să auzi.
Tăcerea este o armă. Te răneste exact atunci când cuvintele sunt tot ce te mai țin în viață. Te înfasoară strâns și te arde ca pe un miel. Te aruncă în întuneric și te pierde în spatele ochilor închiși și a buzelor ce s-au iubit.
Tăcerea este adăpost. Sânul pe care îți pleci capul și te odihnești. Ca o mumă, te protejează și te ascunde de vrșjitori. Îți arată adevărul și te îndrumă spre înțelepciune.
Tăcerea este un mister. O găsești sfidând privirile tuturor. Îmbracata elegant dar cu adidași în picioare. Cu zâmbetul șters și parul răvășit, acoperindu-i ochii. Te invită să o descoperi, să o cunoști, să contemplezi împreuna cu ea un bar vechi și întunecat.
Tăcerea este în ochii ei. Este testul pe care trebuie să-l treci ca să știi dacă acei ochi sunt cei ce vor să te vadă pentru restul vieții. Tăcerea aceea nu va fi niciodată ciudată, va fi doar o confirmare, o bucurie.
Tăcerea este ultimul moment al zilei. Te învelește și te ghidează spre o nouă zi. Te apară de monștrii nopții de cuvinte. Te acoperă dar se lasă sfâșiată atunci când iubirea vrea să-și facă loc. Sărut de noapte bună.
Tăcerea este un chip. Îl pictezi în acel moment. Îi săruți ochii și îl mângâi cu privirea. Tăcerea-i chipul Ei atunci cand discuțiile inutile devin zgomot si risipă. Atunci poți să vezi cu adevarat frumusețea din spatele cuvintelor.
Tăcerea este momentul când ești cu adevărat singur. Te pierzi în mintea-ți pustie și ecoul gândurilor tale lipește buzele într-o strânsoare de nepătruns. Zidurile ce te înconjoară poartă scrijelite cuvintele ce niciodată nu au reușit să învingă tăcerea, mereu au pierdut.
Tăcerea este un strigăt de ajutor. Mânjită cu disperare, privirea, strigă ce buzele au jurat sa pecetluiasca. Nu o lasa! Tăcerea o va pierde în scurt timp.
Tăcerea este cel mai bun raspuns. Cuvintele dezamagesc, înșeală, te îngroapă în minciuni și promisiuni. Tăcerea este sinceră și nu îți ascunde nimic, nu îți spune ce ți-e frică să auzi.
Tăcerea este o armă. Te răneste exact atunci când cuvintele sunt tot ce te mai țin în viață. Te înfasoară strâns și te arde ca pe un miel. Te aruncă în întuneric și te pierde în spatele ochilor închiși și a buzelor ce s-au iubit.
Tăcerea este adăpost. Sânul pe care îți pleci capul și te odihnești. Ca o mumă, te protejează și te ascunde de vrșjitori. Îți arată adevărul și te îndrumă spre înțelepciune.
Tăcerea este un mister. O găsești sfidând privirile tuturor. Îmbracata elegant dar cu adidași în picioare. Cu zâmbetul șters și parul răvășit, acoperindu-i ochii. Te invită să o descoperi, să o cunoști, să contemplezi împreuna cu ea un bar vechi și întunecat.
Tăcerea este în ochii ei. Este testul pe care trebuie să-l treci ca să știi dacă acei ochi sunt cei ce vor să te vadă pentru restul vieții. Tăcerea aceea nu va fi niciodată ciudată, va fi doar o confirmare, o bucurie.
Tăcerea este ultimul moment al zilei. Te învelește și te ghidează spre o nouă zi. Te apară de monștrii nopții de cuvinte. Te acoperă dar se lasă sfâșiată atunci când iubirea vrea să-și facă loc. Sărut de noapte bună.
vineri, 5 aprilie 2013
Am invatat...
Am scris o poezie. Timpul a trecut și am mai scris și altele. Am învățat să scriu pentru mine, pentru alții, pentru a transmite un mesaj modelat în versuri și imagini de cuvinte. Am învățat să îl fac frumos și să fie plăcut în inima lumii, nu și-n mândria lor. Am învățat să-mi deghizez intențiile în spatele unor rime reci sau a unor jocuri de cuvinte. Am învățat că lumea este rea și nu trebuie sa îi oferi încă un refren pentru că va pune capăt la tot ce ai încercat să cladești. Încercai să te clădești pe tine, să îți dai o forma și o față sau, pur și simplu, să te hranești cu ceva simplu, ca dragostea.
Încă învăț.
Atunci am scris o iubire. Timpul a trecut și m-a învățat să mă feresc de ea. Am învățat să iubesc ființa care sunt și trupul care mă ține prizonier, doar ca să mă iubească și ceilalți. Am învățat să iubesc lucrurile mici si neînsemnate pentru că ele au ajuns să îmi lipsească cel mai mult. Am învățat să nasc iubire în alții doar pentru a mi-o da înapoi și a nu mă pierde pe mine. Am învățat să rănesc iubirea cât să o fac să invete dar i-am cunoscut și durerea. Am învățat gustul iubirii în diminețile reci și parfumul ei în noapte. Am învățat să îl uit ca să mă pot bucura de el din nou și din nou...
Apoi am scris un cântec. Timpul a trecut și a devenit doar o amintire.
Am scris o credința. Timpul a trecut și mi-a sfărâmat-o. Am învățat că nu poți să crezi în tot, când nici nu învățasem ce înseamna totul pentru mine.
Am învățat că timpul trece și mă ia la braț cu el în goana vieții...
Am învățat că timpul trece și mă ia la braț cu el în goana vieții...
Am învățat că mai am de invatat ...
Încă învăț.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)