Luna Amară - Nord (Recenzie album)

(Cover album - Costin Chioreanu)

Albumul “Nord”, este mai mult decât muzică. Am ascultat din nou și din nou, căutând să înțeleg versurile, mințile și sufletele din spatele melodiilor. Fiecare notă are un scop, fiecare cuvânt a atârnat greu până și-a câștigat locul blestemat în vers. Muzica celor de la Luna Amară pictează un război atât de evident, la care nu mă gândesc niciodată pe cât ar trebui și totuși, gândurile lor ard atât de puternic, cât să vedem o altă lumină, în afară de cea a ecranelor care ne orbesc.

Din punct de vedere instrumental, mereu le-am apreciat stilul celor din Luna Amară și maturitatea cu care și-au ales aranjamentele. Fiecare melodie este echilibrată și lipsită de excese. Solo-urile se potrivesc perfect în contextul fiecărei piese. Este greu să despici firul în patru și să vorbești despre un instrumental care este exact ce-ar trebui să fie – suport pentru melodie și versuri. Cromatica acordurilor susține perfect sentimentele transmise, iar riffurile încing sângele în vene. Soundul caracteristic al trupei, condimentat cu pasajele de trompetă, se situează între soundul heavy al Alice in Chains și vibe-ul alternativ al celor de la A Perfect Circle.

Am doi ochi cu care privesc totul. Unul privește în jurul meu, celălalt, privește în mine. Fiecare ochi are vocea lui, atât de clară și de distinctă. Asta simt atunci când ascult Luna Amară. Este de parcă în toate piesele lor pot găsi liniștea necesară fiecărei voci să aibă sens. Și totul capătă mai mult înțeles cu cât asculți mai mult.

Vocea ochiului care privește înăuntru, aparent tragică dar atât de îngrijorată și conștientă de tot ce se întamplă, își pune întrebările necesare cât să poată merge pe întuneric, printre oamenii goi. Singurătatea devine singura opțiune viabilă, când colectivul nu-ți oferă nicio șansă să te regăsești și să te vindeci. Confirmarea societății, această boală contemporană, care îi alienează de sinele autentic, fibră morală și un caracter puternic, devine motivul pentru care să te îndepărtezi de cei care nu-ți permit să respiri.

În timp ce mintea se întinde în toate direcțiile din cauza neliniștilor, considerarea și conșientizarea emoțiilor partenerului este ceva ce eu nu reușesc să fac de fiecare dată. Versurile atinse de ploi negre surprind îngrijorarea față de tăcerea celui de-alături. Proiecția neliniștii proprii, marcată de războiul interior, asupra liniștii celuilalt este motivul unui regret profund, alimentat de frica unei dezamăgiri sau a unui eșec. Totuși așteptările adunate de fiecare parte se transformă într-un conflict tacit...

Evadarea de gândul care zvâcnește zi și noapte se transformă într-o căutare a sinelui eliberat de pierderi, întrebări fără răspuns și trăiri copleșitoare. Dinamica disconfortului produs de anxietate, sub forma unui val care se încheagă într-o smoala care atârnă greu în piept, este cel mai eficient mod în care s-ar fi putut descrie acest sentiment, pe când 'Capul prins în nord' este exact felul în care mă simt atunci când mă gândesc prea mult la tot ce se întâmpla, când ajung să mă distanțez de adevăr și de realitate...

În orientul mijlociu, războiul a făcut ca milioane de refugiați să fugă din calea morții, pentru a căuta un alt viitor. Golul din privirile lor, alimentat de toate ororile pe care le-au văzut: moarte, pierderi și dezbrăcarea de identitate, este cea mai profundă suferință a secolului acesta. Frica, lipsa speranței, singurătatea, toate aceste sentimente nu ajung vreodată să fie auzite de cei care aleargă și așteaptă o zi mai bună...

'Ce-a rămas viu?' – aici am rămas fără răspuns. O întrebare atât de cuprinzătoare de frici și griji, pusă pe un ritm alert, ca cel al fugii de sine. În urma experiențelor aproape de moarte, această piesă capătă și mai multă însemnătate în sufletul meu, fiecare vers fiind unul din strigătele tăcute care m-au bântuit tot acel timp cât încercam să mă întroc la o viață de mult pierdută. Am rămas uimit de toate aceste piese și de cum reușesc cuvintele potrivite să izoleze lucid acele gânduri și stări cărora nu le puteam da o voce, fie din frică, fie din îmaturitate emoțională. Introspecția este realizată atât de matur și controlat, iar intensitatea sentimentelor este atât de puternică încât poți împrumuta cât ai nevoie, ca să te descoperi, dacă din tine nu a mai rămas nimic viu...

Cea de-a doua voce, a ochiului care privește în jur, este una rațională, mult mai explicită și ancorată în realitatea zilelor noastre, cu un puternic caracter educativ îndreptat spre cei care nu conștientizează ce se întâmplă în jur. Subiectul politic este dezbătut dintr-o perspectivă subiectivă, cu o agresivitate și intensitate susținută de argumente și experiențe personale.

Focurile vor ajunge să fie răspunsul pentru toate guvernele și toți președinții care doar perpetuează ciclul conducerii defectuoase, pe baza permisiunii celor care-i acceptă tacit. Desconsiderarea populației și manipularea acesteia pentru interesul propriu va atrage la urma ei o reacție karmică, inevitabilă. Vocea nesupunerii civice îndeamnă toată lumea să-și pună întrebări și să reacționeze la injustiția care se întâmplă în acest moment în țară. 'Think for yourself, question authority!'... Acest imn al revoltei îmi încălzește pumnii și oferă o voce clară celor care înțeleg dar până acum au ales să tacă!

Acest sistem în care trăim este proiectat să ne țină ocupați. Mașinăriile și cimentul ne țin captivi într-o cușcă mentală din care nu se dorește să ieșim și să vedem ce se întâmplă în jurul nostru. Oamenii care ne conduc sunt paravanul de siguranță, cartonul pus în geam, care ar trebui să mențină tăcerea. Societatea se află în acest boom al evoluției în virtual și ritmul piesei îmi sugerează că se așteaptă o implozie, nefiind posibil să se susțină această iluzie la infinit... 'Până cââââând?'

Să exiști într-o lume injustă, să observi și să înțelegi tot ce se întâmplă are un efect nociv asupra minții... Oboseala și neliniștea se adună și se manifestă puternic în viața de zi cu zi, iar cum situația nu se îmbunătățește, apar insomniile. Această ciclicitate bolnăvicioasă, exprimată prin repetarea ca un ecou a versurilor, este doar o subliniere a faptului că sistemul crează continuu evenimente menite să te distragă și să te țină sub control. Confuzia și agonia generată de acest ciclu sunt exprimate în piesă prin ritmul alert și interludiul vocal de la sfârșitul piesei.

Un mesaj atât de de simplu pentru ascultător este acela de a accepta adevărul despre lumea nebună în care trăiește și de a avea curajul să o înfrunte, fără să se mintă, fără să se amăgească. Simt versurile acestea ca o ciupitură puternică, un reminder, să mă trezesc din iluzia în care mă adâncesc atunci când încerc să mă întegrez în acest 'matrix' în care trebuie să funcționăm. În prima parte a piesei se lansează un îndemn la autocunoaștere, absolut necesară pentru a te înțelege și a-ți dezvolta autocontrolul de care ai nevoie pentru a face față tuturor lucrurilor care se aruncă înspre tine.

Toată experiența de viață adunată în versuri este doar unul multele unghiuri prin care poți alege să privești viața. Important este să fii tu, să fii om... Caracterul educativ al piesei se aseamănă cu o discuție cu un tată care nu vrea să impună alegerile proprii asupra copilului, dar care-și oferă suportul emoțional necondiționat – un mod sănătos de-a crește și educa un copil. 'Liber! Respiră!' îmi aduce aminte de resuscitarea cu electrosocuri, o procedură care poate să readucă un om la viață, aici, aducerea înapoi la sinele autentic, la natura bună a omului, nealterată de societatea contemporană...

Un final rece, nocturn și retoric, închide albumul. Câteva întrebări rămân ca o concluzie amară: 'cât mai poți să suporți farsa ce-o jucăm?', 'cât crezi că putem să ne mințim?'...

Vis din somnul fara vise

(Voi încerca sa relatez / conturez unul din visele pe care le-am avut cât timp am stat in comă / ventilat mecanic. Nu este complet pentru ca intrarea în vis s-a facut din altul iar acesta s-a ramificat in alte doua vise cu turnuri diferite)

Am visat ca erau copii stransi in cerc,
Si chiuiau, si se bucurau,
Caci se indepartau de a mai fi copii...
Unul dintre ei, mic si sfrijit,
A primit în dar o carte pentru oameni puternici,
De la unul dintre cei mai mari,
Si cu voce blândă, i-a urat numai bine.

A trecut timpul, si copilul a gasit un vis.
Plutea pe ape, lângă o insulă din asfințit...
A mai gasit si altul, tot acolo,
Si a inceput sa curețe apa de vise plutitoare...
Era singur si ambitios, iar inima-i mica
Ii lasa loc în piept sa respire sub apă.
A inceput să strângă vise, singur.

Oamenii de lângă asfințit priveau
Si se bucurau, cum insulele, cândva de vis,
Erau acum curățate, chiar si apele din jurul lor...
Pescari, călători si băștinași se mirau
Si se uitau, si zambeau la munca tânărului.
Erau toți fermecati de apusul care incalzea
Inimi, pământ, piatra si vânt .

Timpul a trecut si tânărul nu a mai fost singur.
Lumea l-a urmat, pe cărarea lăsată de inimă
În urma, erau doar zâmbete, bucurie...
Marea era a lui, si le strangea pe toate,
Nu cumva sa se înece cineva, din asfințit,
În marea lui va străluci un nume,
Parcă era englezesc, cu o frumoasa melodie în el...

Asa a si fost... numele lui a ajuns mare!
Cunoscut în toata lumea, în sălile de asteptare.
Insulele lui, pietre dintr-un ocean,
Erau pozate si arătate drept exemple.
Toți stiau acum de tânăr, si de visele pe care le strangea,
Asa ca tanarul, în barca lui mica, s-a scufundat,
Si s-a ridicat bărbat, pe vapoare de metal.

Presedintele stia si el, dintr-o sala de asteptare,
De marile pe care bărbatul le lasa în urma,
Si l-a trimis la popoarele galbene sa-i spele în ocean,
Sa-i desprindă de scaun si de tavan,
Si sa le arate cum in viață se poate
Sa respiri sub ape si când esti cu picioarele pe pământ.
Bărbatul s-a dus sa le arate ca visele plutesc în realitate.

Coastele deja nu se mai vedeau după prima spălare in ocean,
Sute de case de chibrituri isi luau adio de la foc
Căci marea le imbraca acum in pereti noi.
Pe străzi, oamenii păreau captivati, adunați în turme uimite
De numele englezesc care venise sa le spele orice vis si orice păcat.
Si uitau, oamenii, de idolii lor, spre furia celor care inotau cu ei...
Cum sa te lasi cuprins de munca unui singur bărbat lăudat?

Presedintele s-a bucurat ca si-a pus baza in bărbat,
Pentru ca timpul parca în loc a stat, nimeni nu a mai furat,
Nu au mai dat în cap, nu s-au mai revoltat,
Doar stau acolo si se uitau uimiți la tot ce oceanul a spălat.
Mai trebuie spălați încă o data, dar cu apa rece, de la fund.
De data aceasta, barbate, nu vor sti ce se va întâmpla,
Pentru ca noi le vom schimba lumea!

A început bărbatul sa se incordeze, sa sufle, sa creeze,
Custi de metal, pline cu apa înghețată,
Pe care le intindea pe coasta toata.
Oamenii priveau uimiți, o alta minune, spuneau ei...
Dar fara sa observe, li se făceau ochii grei,
Si parca intr-un somn picau, pe capete, la fundul custilor...
Si-ntr-o zi, jumatate de nație dormea in apa înghețată.

Consilieri militari se adunasera sa se sfatuiasca,
Cine-i acum cel mai puternic de pe planeta noastră...
Laudatori s-au apucat, sa-l proclame pe bărbat împărat,
Dar bărbatul se gândea la altceva,
Ca-i un fier rosu amintirea din copilăria sa,
Când toti il ridiculizau, băteau si izgoneau,
Acum planuia ceva ce altii nu stiau...

Puternica a fost cartea pe care a primit-o...
Parca se numea cumva, cu popoare inferioare si condus planeta.
Acum, când nimeni nu bănuia, bărbatul spuse asa:
Lăsați libere custile de metal, si aruncati-le peste bord,
În oceanul planetar.
Au fost inundații, ochii erau înşelații,
Caci toți credeau în minuni si nu isi ascultau tații...

Apa rece se schimbase, de când pluteau popoarele în ea.
Era ca un râu învolburat, tulbure si de neimaginat.
Lumea parca se dizolvase in ea,
Si nu mai aveai altceva de a mânca, a bea, decat apa rece si rea.
Si toți în lume erau in transă, de parcă au ajuns acasa,
Nu mai vedeau si se lăsau condusi la odihna,
Nu-si mai doreau libertate, vise sau lumină.

Era atât de trist, ca-n vis, pana ca si părinții mei mi-au zis:
Ce tot încerci sa deschizi ochii? Vino si stai cu ai tăi,
În apă asta ne e cald si bine si nu mai avem nevoi.
Mama, tata, bătrâni de ascultat,
Lasati-ma sa ma sterg la ochi,
Mi-e frica sa nu vă fii înecat...
Barbatule necunoscut, ai încolțit în rău, uite ce-ai facut!

Apa ii îmbolnăvise pe toți, cu o iluzie a societatii care merge pe roți.
Copiii nu mai stiau sa vorbeasca, bătrânii, să dascaleasca.
Totul devenise o mormaiala somnambula,
Si încercam sa nu ma las dus de val, sa nu adorm,
Dar ma trezeam în alte locuri, unde mi se spunea
Ca am pleoapele lipite si nu mai inteleg care lume e rea...
Ce sa fac, cum sa scap de condiția mea?

Bărbatul stătea în casa lui si isi freca mâinile,
Se bucura ca nimeni nu-i dejuca tainele...
Lumea era la picioarele lui, îngropată sub ape
Si el clipea linistit din pleoape.
Auzise zvonuri ca intr-un colt de lume
Erau oameni care au scăpat cumva,
Dar ceea ce el nu stia era ca aceia i-au dat cândva cartea...

S-au ridicat, de nicaieri, oameni impotriva barbatului,
Iubirea vieții  sale l-a părăsit pentru ca nu se îndrăgostise
De acest vis nebun al tânărului care a fost...
Din custile de metal, pline cu apa înghețată,
Au inceput sa iasă doctori, ingineri si altii,
Care nu-si lăsau existența în grija altora,
Oameni puternici, cu suflete de neînduplecat, s-au ridicat!

Culori

Pe niște scări vechi am stat. Am suflat praful în vânt și m-am așezat să văd lumea cum trece pe lângă mine. Într-un decor făr' de culoare m-am încadrat. Trotuarele erau ude, după ploaia de aseară. Un soare surprinzător de cald încerca să le usuce în timp ce tălpi grăbite le ascundeau cu petice de umbră săltărețe.

Deodată, o persoană îmi atrage atenția. Era o simplă fată. Părul îi era drept și revărsat pe umeri. Cu greu i-am observat fața machiată foarte subtil, accesoriile aproape ascunse de rochia largă și simplă care i se înfășura pe trup. Zâmbetul natural, fără motiv mă inducea în eroare. Ce era misterul acesta de-l creease în jurul ei? Ce culoare o fi? În adâncul meu, instinctul îmi spunea că este mov. Motiv pentru acel mister nedeslușit.

Păr blond, bătut de vânt, balansat pe mersul vioi. Căștile în urechi și un hanorac. Pantaloni scurți, deși era abia începutul lui februarie. Buzele-i fredonau ceva ce doar el va știi vreodată. Ochii mari și vioi căutau fiecare șansă să-ți fure un zâmbet sau o încordare docilă, tribut al vieții care abundă în ei. Nu cred că mi-a luat prea mult să-l ghicesc. Verdele vieții abunda în el, închis în acei ochi nesătui de necunoscut.

Buze roșii. Păr ondulat aruncat de vânt pe spatele aproape gol, superbe linii! Nu cred că am mai fost vreodată atât de fascinat și surprins în același timp. Eram de parcă răsărise soarele și pentru mine. Gambele îi erau tensionate de niște tocuri înalte dar elegante. Pe trup i se scurgea o rochie, la fel ca privirile celor din jur. Oare de ce căuta atâta atenție sau era doar grăbită pentru un eveniment anume? Mintea mi-o luase razna! Pe ea trebuia să o ghicesc neaparat ! Pasiunea ce-o înconjura nu se putea potrivi decat cu roșu. Deliciu!

Dintre toți oamenii care-mi treceau prin față și după toate jocurile de-a ghicitul am ajuns să mă întreb 'eu ce culoare sunt?'. Oare aș fi ghicit la fel de ușor de cineva cum eu am făcut mai devreme? Pe mine ce mă definește? Încerc să-mi văd fața într-o baltă dar apa-i tulbure și mă văd monstruos. Geamurile sunt fumurii și arată doar partea mea întunecată. Muzica am oprit-o pentru că mă ghidează dupa placul ei. Brățara de la mână mi-a adus aminte la cine trebuie să mă gândesc. Ea! Ea este pânza pe care m-am descoperit și m-am întins înspre ramele de nori. Ea este partea lipsă din sărutul încă nedeslușit în tainele sale. Ea a ajuns să fie parte din mine. Ea mi-a dat culoare.

A mea chitara

Se pare că am ajuns să trăiesc exact cum îmi cânt chitara. Nu pot să mă opresc odată ce i-am prins ritmul ! Mi-a intrat pe sub piele și și-a făcut loc în inima mea, purtându-și numele și notele cât mai aproape de sufletul meu. În lemnul ei uscat mi-am îngropat bătaile inimii, tremuram împreună în nopțile reci când doar noi doi rămânând treji. I-am zgâriat lacul cu unghiile și cu o pană tocită, să poarte alături de mine cicatrici. Nu i-am cerut să mă înțeleagă ci doar să mă ajute să spun ceea ce îmi e prea greu să spun prin cuvinte. Mi-a atârnat de gat, pe umar, dar niciodată nu mi-a fost o povară. A devenit o parte din mine ..

Nu mi-am propus niciodată să o menajez, trebuia să îmi câștig încrederea în ea, că nu va ceda. Acum știu sigur că mă susține din urmă, acordurile mele fiind urmate de ecourile ei. I-am cântat corzile până s-au rupt sau au plesnit din vârful penei, totuși am învățat cât poate sa îndure, asemeni unui om care cedează din când în când. Am învățat-o sa urle, întinzându-i corzile la fel cum mi se întinde sufletul dupa ceva ce-mi doresc. Se descurcă de minune ! Mai bine ca mine ..

In tine? Tu!

Ia un loc. Vorbește-mi. Povestește-mi ceva căci ochii tăi i-am terminat de răsfoit cu mult timp în urmă. Ce aventuri ții ascunse în spatele buzelor? Se pare că noapțile încă-mi amintesc intriga ochilor tăi. Cu fiecare clipire parcă mai dadeam încă o pagina din povestea vieții tale, mângâind-o ușor, ca pe un papirus vechi și de valoare inestimabilă.

Focul ardea cu muzică în șemineu: pocnea din degete pe ritmul gratiilor de fier negru. Canapeaua de piele scârțâia cu vocea unei soprane excitate involuntar. Urmele rosii de ruj de pe paharul de vin mă mânjesc fără rușine pe gât. Buzele tale au șoptit în sfârsit!

Se oprește. Sprijinindu-se pe mâini se îndepartează puțin cât să-mi vadă ochii ce o sorbeau din esența-i sălbatică. Buzele mușcate se strânseseră într-o încruntare și mai senzuală.

- Ce este? Ce arde în tine, iubito?
- ... Tu!

Orasul din mine

Mi-ar plăcea să locuiesc într-un oraș mare. Ar fi foarte ușor pentru mine că l-aș lăsa pe el să trăiască viața în locul meu. Fără vreo grijă m-aș duce să mă plimb pe malul unui râu sau să ma urc pe cel mai înalt pod și să-mi imaginez că sunt singurul om rămas în oraș. 

Aș putea să trăiesc cu stop cardiac pentru că inima orașului ar bate și pentru mine. Aș putea să îmi tin respirația pentru că plămânul verde al unui parc m-ar ține în viață. Iar râul care curge încet pe sub podurile de piatră mi-ar astâmpăra setea.

Aș putea în sfârșit să număr toate stelele pentru că noaptea orașul m-ar ține treaz căci el nu doarme niciodată. Visele le-aș vedea prin ochii celorlalți, stând întins pe acoperișul unei cladiri vechi și abandonate. Iubirea aș strânge-o de prin parcurile în care o găsesc aruncată pe langă vreo bancă sau în spatele unui copac îndreptat spre asfințit. Moartea nu m-ar fi pândit daca n-ar fi știut că nu-s de găsit căci m-am dat dispărut.

Mergând pe străzi, oamenii pe care-i cunosc parcă trec prin mine, fără să lase vreo urmă, trezind doar amintiri și rareori, vechi sentimente. Mi se părea că uneori mă vedeam prin locurile pe unde treceam în fiecare zi doar ca eram pe trotuarul celălalt. Totul devenea din ce în ce mai ciudat iar serile începeau să mă bântuie la fel cum și eu bântuiam străzile, stârnind becurile să flicărească la prezența mea. Speriat, am încremenit pe treptele casei mele.

Locuisem într-un oraș mare și devenisem fantoma omului care am fost sau doar mă plimbam prin orașul fantomă din-lăuntrul meu ?

As fi naratorul vietii mele

Știi sunetul acela al unei cărți răscolite de vânt? Mirosul ei slab, purtat de rafale, acel parfum de hârtie veche, necucerită încă de niște ochi îndrăzneți care să-i descopere secretele. Povestea aceasta s-ar putea să aibă o legatură. Fiecare zi este doar o pagină adaugată într-un cotor vechi și nemăsurat, coperta este pielea în care traiesc și semnul de carte este ultima privire înspre cer.

Mi-aș fi dorit să fiu naratorul vieții mele. Nu ar mai fi trebuit să-mi port numele ca titlu în văzul tuturor și nu mi-ar fi păsat daca aș fi fost ales doar pentru copertă. Aș fi fost statornic și neschimbat: negru pe alb, fără să simt în culori. Aș fi rămas departe, pe o bancă, într-un parc, văzând tot, răsunându-mi gândurile în urechi, știind ce va urma dupa colț sau ce sălășluiește în întuneric. N-aș fi luat parte la o viață prea scurtă pentru cei care nu vor să moară tineri. Aș fi privit cum trece timpul pe lângă mine și cum ma ciobește puțin câte puțin, zi de zi, până o să îmbătrânesc printre clipe trecute de nicăieri.

... Dar să nu simt nimic? Pare un mare avantaj. În lumea condusă de șoarecii 'Regret', cărți sunt roase fără oprire. Eu, să nu simt, aș fi divin! Să nu am parte de durerea unei vieți dar sa-i cunosc pe deplin plăcerile. Aș fi împlinit. Aș fi întreg, satisfăcut în existența sufletului meu.

Dar cine aș fi cand coperta cărții mele se va închide? 

La bucata

Ii vezi peste tot... Apar de nicaieri dar ii recunosti de data trecuta. Aceleasi fețe le poarta in fiecare zi, aceleasi expresii si acelasi par care le zboara in vant. Se nimereste din intamplare sa treci pe aceeasi strada pe care i-ai vazut cu o saptamana in urma si te intrebi daca nu cumva ai ajuns si tu ca ei ...

El avea pletele blonde si carliontate. Pielea ii era rosie de la prea mult stat in soare, colinda strazile pe o bicicleta veche si vopsita stangaci. Barba ii era neingrijita, un mesaj rautacios pentru toti cei care indrazneau sa-l priveasca, monument al timpului. Poate ca nu stia dar isi ascundea ochii de un albastru genial. O poveste era privirea lui, una nespusa, una cu greseli, opera unui autor fara putere in fata masinii de scris.

Ea ... o alta poveste necitita care umbla pe strazi. Niste ochelari argintii o ajutau sa se fereasca de frunzele cazute timpuriu care devin alunecoase dupa ploile dese si reci. Probabil este singura femeie care a iesit pe strazile orasului asta mic fara sa-i pese ce poarta sau cum arata. Adidasii jerpeliti ce si-au pierdut culoarea in timp si hanoracul larg si patat de cafea ii furau orice urma de feminitate.

Amandoi aveau castile in urechi. Amandoi aveau aceeasi privire ratacita, rece, fara pic de sentiment in ea. Amandoi mergeau pe aceleasi strazi, in fiecare zi, mereu pe trotuarul celalalt. Ce nu stiu ei este ca nu se vor intalni niciodata. Vor ramane cu muzica lor, mergand de nebuni, singuratici la bucata.

Negocieri

     - Spune-mi ce gândești, știi bine că nu pot să-ți citesc mintea.
     - Ar trebui ... mă gândesc cum să facem chestia asta și mi-ar folosi puțin ajutor.
Vântul bătea ușor și le răcorea fețele obosite. Obrajii lor străluceau în lumina slabă a soarelui târziu de august. Se insera și liniștea începea să-i cuprindă, cum brațele lui o adunau la piept. Cerul cădea într-un întuneric moale, presărat cu stele sfioase. Ziua se îndepărta de ei doi.
     - Zi-mi! Vreau să știu!
     - Ce să știi?
     - Trebuie să stabilim cum o să fie de acum înainte!
     - Bine.
     - Atât?! "Bine"?! Cum poți să fii atât de nașpa?
     - Atunci ce-ai vrea să-ți spun? Vrei să auzi că te voi aștepta în fiecare dimineață cu o cafea caldă și cu o floare proaspăt culeasă din gradina vecinilor? Vrei să-ți gătesc în weekend-uri, doar în șorț de bucătărie, în timp ce tu lenevești în pat fără mine? Ce vrei să-ți spun?
     - Da! Da! Daaa! Asta vreau !
Ochii fetei începură să strălucească mai puternic decât stelele de pe cer. Îl săruta din priviri și mâinile i se încleștaseră în ale lui. Cu vocea tremurândă începu să-i bolborosească ceva :
     - Vreau tot ce-ai spus mai devreme !
     -  Ce vrei să mai auzi? Din cate văd, negociem. Măcar îmi place decorul în care ne-am găsit să facem asta, apusul ăsta e genial !
     - Vreau să mă lași să dorm mai mult ca tine dimineața dar să stai cu mine în pat și să mă mângâi pe obraz chiar daca sunt o clatită și deobicei fur toată pătura. Vreau să îmi cânți în fiecare săptămână câte ceva și obligatoriu melodia noastră. Vreau să ...
     - ... vrei să vedem un film drăgut în fiecare sfârșit de weekend și eu să fac floricele și tu sș te cocoloșești cu mine și să adormi pe canapea. Vrei să te tratez cu gingășie, ca pe propria-mi fetiță și să nu țip vreodată la tine și să te privesc mereu cu aceeași privire care o am acum și ...'

... era prea târziu pentru ea și trebuia să stingă lumina. A pus cartea pe noptieră, și-a ațintit ochii pe tavan și a adormit imediat.

Fara inimi

Incepem toti ca niste oameni simplii. Pusi in lumea asta, cautam sa ne facem un loc cu coatele, printre ceilalti. Fiecare, prin incercarile lui, creste, invata, se schimba, evolueaza. Creaturi slabe suntem la inceput. Simpli si slabi.. ce combinatie sortita pieirii .

Ne legam cu un lant de trupul acesta imperfect. Suflet firav, incepe sa se lupte. Iubeste. Lasa. Uraste. Nu-i mai pasa. Timpul schimba sufletul slab. Il transforma intr-o bestie urata, intunecata, rea dar puternica. Unii aleg aceasta cale inca de la inceput, stiind ca alta optiune nu au. Ajung sa se complaca in noua lor existenta. Altii se agata de un sentiment nobil si incearca sa traiasca de pe urma lui cat mai multi ani.

Bestiile sunt mascate. Ochii intunecati, far' de culoare se ascund in spatele unei masti albe, vopsite cu sange si  umbre. Mastile lor sunt unice, puternice si rezistente. Cuvintele se scurg de pe fruntile lor ca picaturile de apa iar vantul ingheata in jurul ochilor. Buzele lor sunt reci si uscate si ascund doua guri: una care spune adevarul si alta care-l inveleste in minciuni. Bratele le sunt puternice, acoperite de tepi, gheare roase si zgarieturi. Picioarele au umblat pe stancile inalte si s-au scaldat prin apele adanci. Pieptul le este plin de rani si spatele povesteste cicatrici. O gaura au in mijloc, nu sangereaza, doar le-a disparut inima. Nu au pus nimic in loc, nici macar o inlocuitoare de portelan sau de cauciuc. Poti sa vezi prin ei dar nu poti sa privesti prin ei. Bestii ... tot ce vor este sa te devoreze, pentru binele care a ramas in tine.


Oglinda imi este martora ... sunt din ce in ce mai palid sau doar imi imaginez, in nebunia mea ?

Trei de M

          Misterul ne trezește la viața și ne închide în moarte. Oare ce-o fi în lumină când noi trăim în întuneric ? Misterul ne împinge să facem lucruri nebunești. Ne aruncă în prăpăstii și ne învată să zburăm doar pentru a afla ce ne-a fost ascuns. De atâtea ori ne-am lăsat conduși ca niște copii doar pentru că eram vrajiți de un mister : Un zâmbet ce ți-a schimbat ziua a devenit misterul ce te-a bântuit noaptea. O melodie ce nu o găsești in șase corzi, o cauti pe stelele cerului făra nori și misterul sunetului rămâne în umbra lunii. O privire ce s-a ascuns în spatele genelor timide nu știi cand o mai vedea din nou. Un viitor în care nu te vezi dar la care visezi și nu știi dacă tu ești cel din vis sau doar un visător la zile mai bune. Suntem niște oameni născuti din mister căci încă nu știm cine suntem sau ce ne rezervă viitorul.
          Măști. Ne înconjurăm de măști și tot ce facem e să le schimbăm când ne convine. Sculptăm fiecare mască din amintiri si povești. Le coloram cu cenușa sau cu sânge iar pe cele frumoase le albim cu puritatea iubirii. Pe zidurile care ne înconjoara atârnăm toata colecția de măști și ori de cate ori iesim afară, mai începem să lucrăm la una nouă până când ultima mască va fi una de pământ. Avem un zâmbet pe care învațăm să-l mimăm doar ca să putem trece mai departe. Avem si o mască neagră ce ne-o punem în zile albe doar pentru a colora-o, viata, în gri. Avem o mască indiferentă doar pentru a ne feri de tot ce ne atacă. Ne protejăm de cei cu măști cu țepi si lame ascuțite. Avem și o mască de piele si lacrimi ce ne-o punem seara, înainte să adormim. În ea îngropam zile groaznice și le lăsam să se scurgă pe râuri de lacrimi ce o spală până dimineața. Avem și o mască de succes. O purtam când totul merge bine și tot ce rămâne de făcut e sa cucerim lumea. Singura mască pe care o pierdem este cea pe care nu putem să o dam jos.
          Minciunile sunt misterul și măștile ce ajungi sa le crezi atunci cand nu șții să minți. Învățăm să mințim pentru că ne e frica. Învățăm sa mințim că doare când nu minți tu primul. Învățăm sa mințim ca să protejăm de întuneric și să-l transformăm în lumină. Învățăm sa mințim pentru că pur și simplu suntem slabi. Învățăm sa mințim ca să iubim. Cuvinte, priviri, zâmbete si forme, mințim în tot ce se poate doar, doar să câștigam mai mult de cât am putea. Mințim să protejăm ce ajungem să iubim. Mințim să îndepărtăm ce ajungem să urâm. Ne mințim pe noi însine și căutam minciunile altora doar pentru a trai o iluzie. Mințim să supravietuim într-o lume mincinoasă. În cele din urmă ... ne mințim că învatam să fim oameni.


         Poate tot ce-am scris mai sus este o minciună ... misterul eului din spatele unei măști.

Parfumul verii

Si s-a intamplat. Una din putinele zile in care nu mergeam cu castile in urechi. M-am lasat in ritmul strazii duble pe care goneau rapid masinile straine orasului asta. Cerul inca era albastru si soarele se pregatea sa apuna in spatele cladirilor reci si umbroase. Copacii abia au inceput sa prinda frunze si totul incepea sa cante in vant, fiecare creanga cu melodia ei.

Era cald dar totusi nu atat de cald cat sa nu-mi port una din camasile mele preferate. Cum soarele apunea si caldura zilei se transforma intr-o zapuseala placuta, inabusitoare de amintiri, m-a lovit. Vara trecuta avea acelasi miros, aceeasi moleseala in aer care te trimitea in plimbari lungi sub soarele puternic. M-am oprit putin si toate acele amintiri m-au cuprins, lasandu-ma cu gura cascata. Am inchis ochii si am respirat adanc. Briza aceasta purta parfumul Ei. Zilele acelea in care te strangea la pieptu-i putin umed si acel parfum ce ti s-a intiparit in mansarda. Soarele printre copaci stralucea ca firele Ei de par in apus. Strigatele copiilor de pe fundal iti aduceau aminte de libertatea inocenta ce ai pierdut-o odata cu prima zi de scoala dar iti aminteau si de vacanta din primele zile de vara. Te-ai lasat dus de vant in acest vis trecut. Un zambet ti s-a asternut pe fata cum un puf zburator ce fagaduieste dorinte ti se aseaza pe umar dupa care zboara-n departari.

Trecuse prea mult timp de cand nu mai mirosisem vara. Toate acele picaturi de apa ce se usuca dimineata pe asfaltul prafuit sau serile racoroase cu apus portocaliu si parfum de frunze tinere. Cate amintiri !

Caini si demoni

Zburam deasupra pamantului si vorbeam cu vantul. Nu stiam in ce veac sunt sau cine conduce lumea. Au trecut ani de cand inchisesem ochii in negura spatiului. Trezit de soapte, m-am intors din somul vesnic. Aripile mi se prafuira si vantul nu mai suflase de mult printre penele de aur alb.
-  Duh al veacului, vino si invata-ma obiceiurile ce le-am uitat, secretele ce s-au schimbat si legea ce odata am incalcat !
- Revelatia ti-a fost interzisa inger alungat ce esti, afla singur raspunsurile ce le cauti !

Am plecat din inaltul cerului si am invatat sa zbor din nou in spatele Lunii. Am intrebat-o daca a mai urlat cineva dupa ea asa cum am facut-o in acea ultima noapte. Umbra ei m-a invatat sa nu mai zambesc. Praful si pietrele mi-au sflefuit sufletul si lumina ei rece m-a invatat sa cunosc.

Pluteam deasupra lumii ce m-a alungat. Ochii inca nu stiau ce sa caute asa ca au privit tot. Am vazut un fluviu mare. Lumea se schimbase. Acest fluviu facea inconjurul lumii si era prea mare ca sa il vezi pe tot dintr-o singura privire. Apele lui erau molcome, nu se agitau si nu se inegreau de la pamantul ce-l stavilea. Imi dadea impresia ca nimic nu l-ar putea seca vreodata. Imi dadea impresia ca ma cheama sa ma scald in el, sa-i gust apele dulci si sa ma arunc in curent pana cand ma inghite tot si imi vor creste branhii sa pot respira. Pe malurile nisipoase si uscate se tot plimbau umbre. Nu puteam sa le vad de sus asa ca m-am coborat printre ei sa vad mai bine. Erau caini. Slabi, insetati, multi. Rataceau de-alungul malului sperand sa poata bea putin din rau. Pe ambele maluri, toti stateau departe de parca le era frica de ceva.
- Tu, spurcatura din pamant si suflare, de ce nu bei daca iti este sete ?
- Nu putem sa bem cand vrem, trebuie sa asteptam momentul potrivit, fluviul stie, nu putem sa bem cand vrem.
- Cum adica ?
- Fluviul ne-a spus: Beti cand va voi da voie, apa mea este o binecuvantare pentru voi si nu puteti sa beti singuri. Gasiti-va un partener pe malul celalalt si in acelasi timp aruncati-va in apele mele. Atunci veti fi satui si setea va disparea in apele mele.
- Cum v-a spus fluviul sa faceti asta ? Doar nu vorbeste, nu ?
- Noaptea, cantam si urlam la Luna. Luna ne ajuta. Strigatele noastre le spune fluviului si acesta ii raspunde Lunii.
Pana la urma Luna nu a ramas singura, se pare ca s-au gasit bestiile astea sa vorbeasca cu ea.
- Si ? Ce va spune Luna ?
- Luna ne-a spus: Nu va aruncati singuri in ape ca va scuipa si va alunga. Nu mintiti ca sa puteti bea din ape. Nu va aruncati doi de pe acelasi mal ca va scuipa si va alunga. Nu va usurati in ape ca se infurie si va alunga. Nu va aruncati pe celalalt mal cu aripi din frunze sau pe sub ape, prin tunele, ca se infurie si va alunga.
- Dar unde va alunga ?
Deodata am vazut cum bestia e cuprinsa de frica, incepe sa tremure si sa balbaie cuvintele.
- Ne alunga ...  laa ... la ..la demoni.
Demoni ? Cum de nu i-am vazut pana acum? Se pare ca sunt departe, in taramul intunericului. Bestiile au fugit de mine dupa ce nenorocitul acela mi-a spus de demoni. Nu mai aveam alta sansa decat sa imi iau zborul din nou si sa pornesc spre ei. Poate raspunsul acestei lumi schimbate il voi gasi acolo.

Aerul se schimbase. Simteam ceva ciudat in vantul ce batea din ce in ce mai furios. Parca vroia sa imi suiere la ureche sa ma indepartez de cautarea mea si sa raman in soare, langa ape. Am inceput sa vad umbre si mai stranii, mai mari, mai puternice. Erau mai multe decat umbrele bestiilor de pe maluri. Invaluit in fum si nori negri, un munte incepea sa apara in fata mea . Era urias si totusi nu-l puteam vedea din departari. Trebuia sa intru in tinutul lui ca sa mi se arate. Puterea lui o puteam simtii inainte sa pasesc pe pamantul negru-albastrui. Blestemul pe care am pus picioarele mi-a aratat in ce raceala a picat lumea cat am dormit. In jurul meu se adunau bestii din ce in ce mai urate, mai puternice, mai sinistre. Semanau cu cele de pe langa rau dar imi aminteau mai mult de demonii din 'primele clipe'.
- Cine sunteti ? am indraznit sa-i intreb pe cei ce se adunasera in jurule meu, atrasi de aripile stranse intr-o sclipire.
- Noi suntem demonii. Cei ce conduc lumea.
- Voi conduceti lumea ?
- Da ! Muntele este fortareata noastra, sursa noastra de putere.
- Ce putere ? Cum de sunteti atat de multi ? Cine va conduce ? Ce este muntele ? Ati baut cumva din rau ?

Ii auzeam soptind intre ei : Strainul are multe intrebari, se pare ca nu cunoaste randuirea lumii. Sa il ducem la Cel Maret, poate il va lumina si nu va mai cutreiera taramul cu intrebari si sclipiri de foc din aripi. Stiind ce ma asteapta, m-am lasat dus de ei inspre munte. Picioarele l-au urcat cu greu, imediat m-am umplut de sange, stanca imi taiase carnea si nu puteam sa zbor pentru ca vroiam sa aflu ce aveau de spus acesti demoni. O pestera luminata cu foc apare in fata mea. Garzi imense o pazeau si uriasi de piatra stateau de-o parte si de alta a drumului. In fata mea, un tron se ridica, tepi de metal cenusiu stralucesc in lumina focului ce inegreste peretii de granit si calcar. O piele rosie il acoperea si pe el statea un zburator ca si mine. Aripile ii fusesera taiate si acum nu mai avea decat niste oase negre ce ii crescusera in loc. Parul ii era dat pe spate si nu parea sa fie surprins ca vin.
- Eu sunt Cel Maret, bine ai venit in pestera mea.
- Salutari, eu sunt Cel Alungat. Ce este acest loc ?
- Hmm, Cel Alungat, am auzit povesti despre tine, a fost mult timp de atunci. Acesta este muntele meu, Ura.
- Ura ? Ce legatura are acel vechi demon cu muntele asta ?
- Eu sunt acel demon. Eu conduc acum lumea. Toata lumea ma venereaza, toti cei alungati de fluviu vin la mine. Eu sunt putere pentru cei slabi si toti se hranesc din puterea mea pentru ca eu sunt Cel Maret !
- Ce putere ? Ura ta nu a fost niciodata o putere! A fost distrugere si moarte.
- Asta a fost atunci, pe vremurile acelea eram nimic, acum m-am ridicat din intuneric si am devenit conducatorul lumii.
- Cum de poti da putere prin ura ?
- Se vede ca ai dormit prea mult ... Lumea s-a schimbat. Toti vin la mine pentru ca fluviul ii ineaca. Putini invata sa inoate odata ce se arunca in apa. Cei ce nu reusesc, sunt scuipati muribunzi pe maluri si lasati in soare sa moara pana cand noaptea, minionii mei vin si ii aduc in pestera. Aici ii invat sa supravietuiasca. Ii iau din acea multime de animale proaste si slabe, ii invat sa se fereasca de durere si sa nu se mai inece in rau. Le dau putere, ii invat indiferenta si ii recladesc din ura. Dupa ce noaptea trece, dimineata poti sa vezi cum se ridica puternici, demoni, gata sa bantuie liberi prin lume.
- Dar bestiile de pe langa fluviu nu fac nimic in legatura cu asta ?
- Ele nu pot vedea ca cei ce odata erau sa moara acum sunt niste demoni. Ei nu vad prin carne si vorbe. Ei ii considera tot unii de-ai lor si de multe ori se arunca in rau pentru ei, incercand sa inoate cu demonii mei.
- Astea-s minciuni, cum de nu se infurie apele si ii alunga ?
- Apele nici nu stiu ca ei nu se cufunda sub valuri. Ei merg pe mal de-alungul bestiilor ce incearca sa inoate si le leaga cu o sfoara de vorbe si promisiuni, si ii trag prin ape pana cand sunt scuipati afara si alungati spre muntele meu . Mai devreme sau mai tarziu, mai toti ajung la munte. Doar cei care invata sa inoate si nu se despart in valuri scapa.

Incepusem sa prind ideea lumii in care m-am trezit. Toti incearca sa isi astampere setea, sa bea din ape. Putini reusesc din prima si ajung sa fie exilati in ura si indiferenta dupa care se intorc sa-i bantuie pe cei care inca nu au gustat acest amar. Soarele-i arde pe cei care stau pe langa ape si nu fac nimic, iar intunericul ii ingroapa pe cei care ajung sa slujeasca muntelui. Eu ? Ma bucur ca nu sunt supus trairilor unei bestii de carne si suflare. Ma bucur ca pot sa zbor departe de aceasta lume. Pentru ca nu as vrea sa ma inec in raul Iubire sau sa ma ratacesc in pesterile muntelui Ura .

Lumea mea prin fumul tigarii tale

Vantul imi arunca parul tau in fata. Ma orbeste cu stropi de amintiri ale zilelor petrecute sub soare. Se scurg pe fiecare fir, spre gene, pe obraz si pe buze. Astazi este o picatura noua ce o adaugi la colectia ta cand mainile mele sunt pierdute in parul tau. Este soare.

O flacara ce dispare in vant incearca sa aprinda o tigara gasita prin buzunarele blugilor. Buzele tale o tin gentil si te ascunzi la pieptul meu sa gasesti putin adapost de vant. Da-mi foc inimii sau aprinde-ti tigara! Cand te tin atat de strans in brate, ar fi ultimul lucru de care mi-ar pasa. Pierduti ore intregi sub cerul albastru si sub norii albi visam. Doar fumul ce dispare in vant ne aduce aminte ca timpul nu se opreste in loc doar pentru noi.

Ochii tai cauta in departare un raspuns. Privesc fara speranta, fara sa le gasesc vreo stralucire. Un fum fin si gri se ridica de-alungul chipului tau. Te vad altfel ... Lumea mea prin fumul tigarii tale devine o scena pe care te vad stralucind. Asteptandu-ti orice gest, savurand orice expresie, cautandu-ti orice privire. Este liniste.

Tacere

Tăcerea este o gură de aer. Retragere din jungla de beton. Încerci să o cultivi, ți-o ascunzi în ziua ta aglomerată și aștepti să o savurezi ca pe un vin bun. Nu te grăbești, ți-o pregătești cu răbdare și când momentul e potrivit ... tăcerea este plăcere.

Tăcerea este un chip. Îl pictezi în acel moment. Îi săruți ochii și îl mângâi cu privirea. Tăcerea-i chipul Ei atunci cand discuțiile inutile devin zgomot si risipă. Atunci poți să vezi cu adevarat frumusețea din spatele cuvintelor.

Tăcerea este momentul când ești cu adevărat singur. Te pierzi în mintea-ți pustie și ecoul gândurilor tale lipește buzele într-o strânsoare de nepătruns. Zidurile ce te înconjoară poartă scrijelite cuvintele ce niciodată nu au reușit să învingă tăcerea, mereu au pierdut.

Tăcerea este un strigăt de ajutor. Mânjită cu disperare, privirea, strigă ce buzele au jurat sa pecetluiasca. Nu o lasa! Tăcerea o va pierde în scurt timp.

Tăcerea este cel mai bun raspuns. Cuvintele dezamagesc, înșeală, te îngroapă în minciuni și promisiuni. Tăcerea este sinceră și nu îți ascunde nimic, nu îți spune ce ți-e frică să auzi.

Tăcerea este o armă. Te răneste exact atunci când cuvintele sunt tot ce te mai țin în viață. Te înfasoară strâns și te arde ca pe un miel. Te aruncă în întuneric și te pierde în spatele ochilor închiși și a buzelor ce s-au iubit.

Tăcerea este adăpost. Sânul pe care îți pleci capul și te odihnești. Ca o mumă, te protejează și te ascunde de vrșjitori. Îți arată adevărul și te îndrumă spre înțelepciune.

Tăcerea este un mister. O găsești sfidând privirile tuturor. Îmbracata elegant dar cu adidași în picioare. Cu zâmbetul șters și parul răvășit, acoperindu-i ochii. Te invită să o descoperi, să o cunoști, să contemplezi împreuna cu ea un bar vechi și întunecat.

Tăcerea este în ochii ei. Este testul pe care trebuie să-l treci ca să știi dacă acei ochi sunt cei ce vor să te vadă pentru restul vieții. Tăcerea aceea nu va fi niciodată ciudată, va fi doar o confirmare, o bucurie.

Tăcerea este ultimul moment al zilei. Te învelește și te ghidează spre o nouă zi. Te apară de monștrii nopții de cuvinte. Te acoperă dar se lasă sfâșiată atunci când iubirea vrea să-și facă loc. Sărut de noapte bună.

Am invatat...

Am scris o poezie. Timpul a trecut și am mai scris și altele. Am învățat să scriu pentru mine, pentru alții, pentru a transmite un mesaj modelat în versuri și imagini de cuvinte. Am învățat să îl fac frumos și să fie plăcut în inima lumii, nu și-n mândria lor. Am învățat să-mi deghizez intențiile în spatele unor rime reci sau a unor jocuri de cuvinte. Am învățat că lumea este rea și nu trebuie sa îi oferi încă un refren pentru că va pune capăt la tot ce ai încercat să cladești. Încercai să te clădești pe tine, să îți dai o forma și o față sau, pur și simplu, să te hranești cu ceva simplu, ca dragostea.

Atunci am scris o iubire. Timpul a trecut și m-a învățat să mă feresc de ea. Am învățat să iubesc ființa care sunt și trupul care mă ține prizonier, doar ca să mă iubească și ceilalți. Am învățat să iubesc lucrurile mici si neînsemnate pentru că ele au ajuns să îmi lipsească cel mai mult. Am învățat să nasc iubire în alții doar pentru a mi-o da înapoi și a nu mă pierde pe mine. Am învățat să rănesc iubirea cât să o fac să invete dar i-am cunoscut și durerea. Am învățat gustul iubirii în diminețile reci și parfumul ei în noapte. Am învățat să îl uit ca să mă pot bucura de el din nou și din nou...

Apoi am scris un cântec. Timpul a trecut și a devenit doar o amintire.

Am scris o credința. Timpul a trecut și mi-a sfărâmat-o. Am învățat că nu poți să crezi în tot, când nici nu învățasem ce înseamna totul pentru mine.
Am învățat că timpul trece și mă ia la braț cu el în goana vieții...

Am învățat că mai am de invatat ...

Încă învăț.