Mi-ar plăcea să locuiesc într-un oraș mare. Ar fi foarte ușor pentru mine că l-aș lăsa pe el să trăiască viața în locul meu. Fără vreo grijă m-aș duce să mă plimb pe malul unui râu sau să ma urc pe cel mai înalt pod și să-mi imaginez că sunt singurul om rămas în oraș.
Aș putea să trăiesc cu stop cardiac pentru că inima orașului ar bate și pentru mine. Aș putea să îmi tin respirația pentru că plămânul verde al unui parc m-ar ține în viață. Iar râul care curge încet pe sub podurile de piatră mi-ar astâmpăra setea.
Aș putea în sfârșit să număr toate stelele pentru că noaptea orașul m-ar ține treaz căci el nu doarme niciodată. Visele le-aș vedea prin ochii celorlalți, stând întins pe acoperișul unei cladiri vechi și abandonate. Iubirea aș strânge-o de prin parcurile în care o găsesc aruncată pe langă vreo bancă sau în spatele unui copac îndreptat spre asfințit. Moartea nu m-ar fi pândit daca n-ar fi știut că nu-s de găsit căci m-am dat dispărut.
Mergând pe străzi, oamenii pe care-i cunosc parcă trec prin mine, fără să lase vreo urmă, trezind doar amintiri și rareori, vechi sentimente. Mi se părea că uneori mă vedeam prin locurile pe unde treceam în fiecare zi doar ca eram pe trotuarul celălalt. Totul devenea din ce în ce mai ciudat iar serile începeau să mă bântuie la fel cum și eu bântuiam străzile, stârnind becurile să flicărească la prezența mea. Speriat, am încremenit pe treptele casei mele.
Locuisem într-un oraș mare și devenisem fantoma omului care am fost sau doar mă plimbam prin orașul fantomă din-lăuntrul meu ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu