Abia atunci

Abia atunci când încep să strângă scena

Mă așez la pian și încep să cânt ceva nou, 

În timp ce toți se învârt în jurul meu, 

În graba sfârșitului de zi, a ajunsului acasă. 

Abia atunci pot expira ușurat, 

Prin notele, noduri în degete, 

Și curajul să-mi spun adevărul, 

Că îmi doresc să îndrăgostesc. 

Când scaunele sunt goale, cortina trasă, 

Boxele sunt stinse și lumina e aprinsă, 

Tot ce adaug la ce a fost deja pe scenă, 

Abia acum, e inutil... 

Clișeul #124

Am o piatră în pantof

Și mă doare de fiecare dată 

Când încerc să mă apropii 

De scopul meu tăcut. 

Sunt o piatră în pantof

Și mă rostogolesc

Sub talpa care mă strivește, 

Mergând în sens opus.

Vreau o piatră în pantof

Căci altfel nu știu să merg, 

Iar desculț, în iarbă, 

Încă nu pot fi... 

Floriile

În parfum de nu-mă-uita mi-am amintit 

Cum în brațele noi mi-ai înflorit cândva,

Dar cu picioarele vechi, prin iarbă am pășit, 

Și am alunecat, și am strivit, în căderea mea... 

Ne-a inflorit sfârșitul, în miezul nopții,

ca Floarea-cadavru din jungla de beton... 

Și-acum văd iar soarele după coada din fața porții,

Dar magnolia fără flori rămâne pentru mine doar un pom...

Clișeul #123

Mi-am ales pielea greșită în care să fiu,

Acum, când nu mai este muzica în om, 

Nici lumină în ochi,

Marmură în zâmbet și viață în obraji.

Mi-am ales pantofii greșiți în care să merg,

Căci am simțit tot, am strivit tot,

Și nu am ajuns nicăieri,

În cei doi pantofi cu limbile roase de păreri.

Pune-te în pielea mea,

Gând, în spatele ochilor,

Mergi o lună în pantofii mei, 

Departe, să mă scapi de ei... 

Clișeul #122

Îmi retrag prestația artistică, 

Nu din culpă, nu din voință,  

Ci pentru momentele când am iubit

Și am spus că este artă... 

Chircit și scobit, 

cum am putut,

Am sfârșit ce am început

Și am rămas absurd.