Clișeul #86

Uneori mă bucur că în această armură îndoită și reparată, 
pe care o port de câteva războaie încoace,
nu mi se văd reflecțiile, strălucitoare, 
ca și cum aș avea o aură de semizeu.

Mă bucur pentru că o pot da jos atunci când vreau să mă privesc,
și văd cât sunt de norocos și vulnerabil,

cât sunt din cicatrici și cât a mai rămas din copilul

care a plecat acum câțiva ani la razboi.

Pe malul unei ape de argint îmi trag suflul

și îmi cufund chipul în mâinile ei mângâietoare,

până când prinde drag de mine

și încearcă să-mi păstreze suflul doar pentru ea...