Fantome

Rămân dureri fantomă
În toate colțurile
Din inima
În care obișnuiau să se ascundă,
În întuneric și minciuni,
Toți cei care pleacă,
Și te lasă
Cu mai puțină fantomă,
Dar nu mai mult decât o fantomă,
Printre cei vii...

Clișeul #48

Un
amalgam
de
zgomot
cenzurat...

Împiedicatul

Îmi rup picioarele pe străzi
Și mă dau cu capul de cer,
Pentru că nu mă uit
Pe unde merg...
Tot ce văd
Ești tu zambind,
Imprimată pe retină,
Și mă teleportez distanțe
Și am motive să aștept
Ziua de mâine,
Când te voi vedea din nou.

Clișeul #47

este marea,
eu sunt naufragiatul,
ea este sirena...
am plutit-furtună
am ars sub soare
și din adânc
am găsit raspuns
la căutare

branhii îmi cresc,
din nou zâmbesc

Dimineață

soare răsare
peste-o cafea uitată -
frunzele căzând

Clișeul #46

Te-am privit,
Cu ochii larg deschiși,
Și îmi era îndeajuns!
Am închis ochii
Pentru o clipă,
Și ai rămas, o clipă.
Liniștea...
Setea ce-o năștea -
Urechile ca după explozii
Și gândul pierdut...
Rupe-mă de sub pleoape!
Spune-mi ceva
Ce m-ar trezi,
Mai mult decât o clipă!

Chip

Să fim niște chipuri,
Nimic mai mult!
Să nu mai avem
Nevoie de trup,
Nevoie de-a fi undeva.
Să fim unul în fața celuilalt...
Să nu mai avem
Nevoie să vedem,
Nevoie să căutăm.
Să fim mai mult decât celălalt...

Un răspuns
Atât de așteptat,
Atât de absent,
Ai fost tu,
Atât de necunoscută,
Atât de fără chip,
Ai fost tu...

Clișeul #45

Cu buzunarele goale,
Mâinile libere,
Picioarele ușoare
Și chitara-n spate
Mi-aș dori să plec.
Oriunde, departe...

Clișeul #44

Umbrele au nevoie de ploaie
Și de poeți ca să existe.
Umbrele negre, peste tot apar,
Și nimeni nu le mai bagă în seamă
După ce dă soarele.
E bine să mai dea soarele,
Că nu e ca și cum ai da de la tine,
Cum dai umbrele unor străini
Care doar caută ceva care să-i ascundă...

Clișeul #43

Ai două pahare în care torni lumină,
Și le agiți, ca o tornadă,
Atât de curios și atât de periculos...
Privește-mă așa mereu!

Clișeul #42

Fiecare cuvânt nespus
Îmi țintuiește privirea în podea
Și îmi aprinde obrajii
Cu frici și rușini
Îmbătrânite timp de 10 ani
În butoaie de coaste
Și carne tremurândă de emoții...

Clișeul #41

De multe ori știu ce se va întâmpla,
Și ca un om care privește supereroul sorții,
Stau pe trotuar și nu fac nimic.

Știu că vrei să zbori liberă,
Pe când - în tâmplă,
O simplă plimbare alături de tine,
Mă ridică de la sol.
Acum știi că zbor de fiecare data
Și când zâmbești,
Oh, cum gândul meu se pierde n-văzduh!
Tu nu ai nevoie să fii salvată azi,
Și știu prea bine...
Știu c-ar trebui să învăț sa zbor liber,
Ca să salvez din mine,
Această dorință suicidală
De-a zbura împreună.
Și totuși... Mă bucur că te știu!

Luna Amară - Nord (Recenzie album)

(Cover album - Costin Chioreanu)

Albumul “Nord”, este mai mult decât muzică. Am ascultat din nou și din nou, căutând să înțeleg versurile, mințile și sufletele din spatele melodiilor. Fiecare notă are un scop, fiecare cuvânt a atârnat greu până și-a câștigat locul blestemat în vers. Muzica celor de la Luna Amară pictează un război atât de evident, la care nu mă gândesc niciodată pe cât ar trebui și totuși, gândurile lor ard atât de puternic, cât să vedem o altă lumină, în afară de cea a ecranelor care ne orbesc.

Din punct de vedere instrumental, mereu le-am apreciat stilul celor din Luna Amară și maturitatea cu care și-au ales aranjamentele. Fiecare melodie este echilibrată și lipsită de excese. Solo-urile se potrivesc perfect în contextul fiecărei piese. Este greu să despici firul în patru și să vorbești despre un instrumental care este exact ce-ar trebui să fie – suport pentru melodie și versuri. Cromatica acordurilor susține perfect sentimentele transmise, iar riffurile încing sângele în vene. Soundul caracteristic al trupei, condimentat cu pasajele de trompetă, se situează între soundul heavy al Alice in Chains și vibe-ul alternativ al celor de la A Perfect Circle.

Am doi ochi cu care privesc totul. Unul privește în jurul meu, celălalt, privește în mine. Fiecare ochi are vocea lui, atât de clară și de distinctă. Asta simt atunci când ascult Luna Amară. Este de parcă în toate piesele lor pot găsi liniștea necesară fiecărei voci să aibă sens. Și totul capătă mai mult înțeles cu cât asculți mai mult.

Vocea ochiului care privește înăuntru, aparent tragică dar atât de îngrijorată și conștientă de tot ce se întamplă, își pune întrebările necesare cât să poată merge pe întuneric, printre oamenii goi. Singurătatea devine singura opțiune viabilă, când colectivul nu-ți oferă nicio șansă să te regăsești și să te vindeci. Confirmarea societății, această boală contemporană, care îi alienează de sinele autentic, fibră morală și un caracter puternic, devine motivul pentru care să te îndepărtezi de cei care nu-ți permit să respiri.

În timp ce mintea se întinde în toate direcțiile din cauza neliniștilor, considerarea și conșientizarea emoțiilor partenerului este ceva ce eu nu reușesc să fac de fiecare dată. Versurile atinse de ploi negre surprind îngrijorarea față de tăcerea celui de-alături. Proiecția neliniștii proprii, marcată de războiul interior, asupra liniștii celuilalt este motivul unui regret profund, alimentat de frica unei dezamăgiri sau a unui eșec. Totuși așteptările adunate de fiecare parte se transformă într-un conflict tacit...

Evadarea de gândul care zvâcnește zi și noapte se transformă într-o căutare a sinelui eliberat de pierderi, întrebări fără răspuns și trăiri copleșitoare. Dinamica disconfortului produs de anxietate, sub forma unui val care se încheagă într-o smoala care atârnă greu în piept, este cel mai eficient mod în care s-ar fi putut descrie acest sentiment, pe când 'Capul prins în nord' este exact felul în care mă simt atunci când mă gândesc prea mult la tot ce se întâmpla, când ajung să mă distanțez de adevăr și de realitate...

În orientul mijlociu, războiul a făcut ca milioane de refugiați să fugă din calea morții, pentru a căuta un alt viitor. Golul din privirile lor, alimentat de toate ororile pe care le-au văzut: moarte, pierderi și dezbrăcarea de identitate, este cea mai profundă suferință a secolului acesta. Frica, lipsa speranței, singurătatea, toate aceste sentimente nu ajung vreodată să fie auzite de cei care aleargă și așteaptă o zi mai bună...

'Ce-a rămas viu?' – aici am rămas fără răspuns. O întrebare atât de cuprinzătoare de frici și griji, pusă pe un ritm alert, ca cel al fugii de sine. În urma experiențelor aproape de moarte, această piesă capătă și mai multă însemnătate în sufletul meu, fiecare vers fiind unul din strigătele tăcute care m-au bântuit tot acel timp cât încercam să mă întroc la o viață de mult pierdută. Am rămas uimit de toate aceste piese și de cum reușesc cuvintele potrivite să izoleze lucid acele gânduri și stări cărora nu le puteam da o voce, fie din frică, fie din îmaturitate emoțională. Introspecția este realizată atât de matur și controlat, iar intensitatea sentimentelor este atât de puternică încât poți împrumuta cât ai nevoie, ca să te descoperi, dacă din tine nu a mai rămas nimic viu...

Cea de-a doua voce, a ochiului care privește în jur, este una rațională, mult mai explicită și ancorată în realitatea zilelor noastre, cu un puternic caracter educativ îndreptat spre cei care nu conștientizează ce se întâmplă în jur. Subiectul politic este dezbătut dintr-o perspectivă subiectivă, cu o agresivitate și intensitate susținută de argumente și experiențe personale.

Focurile vor ajunge să fie răspunsul pentru toate guvernele și toți președinții care doar perpetuează ciclul conducerii defectuoase, pe baza permisiunii celor care-i acceptă tacit. Desconsiderarea populației și manipularea acesteia pentru interesul propriu va atrage la urma ei o reacție karmică, inevitabilă. Vocea nesupunerii civice îndeamnă toată lumea să-și pună întrebări și să reacționeze la injustiția care se întâmplă în acest moment în țară. 'Think for yourself, question authority!'... Acest imn al revoltei îmi încălzește pumnii și oferă o voce clară celor care înțeleg dar până acum au ales să tacă!

Acest sistem în care trăim este proiectat să ne țină ocupați. Mașinăriile și cimentul ne țin captivi într-o cușcă mentală din care nu se dorește să ieșim și să vedem ce se întâmplă în jurul nostru. Oamenii care ne conduc sunt paravanul de siguranță, cartonul pus în geam, care ar trebui să mențină tăcerea. Societatea se află în acest boom al evoluției în virtual și ritmul piesei îmi sugerează că se așteaptă o implozie, nefiind posibil să se susțină această iluzie la infinit... 'Până cââââând?'

Să exiști într-o lume injustă, să observi și să înțelegi tot ce se întâmplă are un efect nociv asupra minții... Oboseala și neliniștea se adună și se manifestă puternic în viața de zi cu zi, iar cum situația nu se îmbunătățește, apar insomniile. Această ciclicitate bolnăvicioasă, exprimată prin repetarea ca un ecou a versurilor, este doar o subliniere a faptului că sistemul crează continuu evenimente menite să te distragă și să te țină sub control. Confuzia și agonia generată de acest ciclu sunt exprimate în piesă prin ritmul alert și interludiul vocal de la sfârșitul piesei.

Un mesaj atât de de simplu pentru ascultător este acela de a accepta adevărul despre lumea nebună în care trăiește și de a avea curajul să o înfrunte, fără să se mintă, fără să se amăgească. Simt versurile acestea ca o ciupitură puternică, un reminder, să mă trezesc din iluzia în care mă adâncesc atunci când încerc să mă întegrez în acest 'matrix' în care trebuie să funcționăm. În prima parte a piesei se lansează un îndemn la autocunoaștere, absolut necesară pentru a te înțelege și a-ți dezvolta autocontrolul de care ai nevoie pentru a face față tuturor lucrurilor care se aruncă înspre tine.

Toată experiența de viață adunată în versuri este doar unul multele unghiuri prin care poți alege să privești viața. Important este să fii tu, să fii om... Caracterul educativ al piesei se aseamănă cu o discuție cu un tată care nu vrea să impună alegerile proprii asupra copilului, dar care-și oferă suportul emoțional necondiționat – un mod sănătos de-a crește și educa un copil. 'Liber! Respiră!' îmi aduce aminte de resuscitarea cu electrosocuri, o procedură care poate să readucă un om la viață, aici, aducerea înapoi la sinele autentic, la natura bună a omului, nealterată de societatea contemporană...

Un final rece, nocturn și retoric, închide albumul. Câteva întrebări rămân ca o concluzie amară: 'cât mai poți să suporți farsa ce-o jucăm?', 'cât crezi că putem să ne mințim?'...

Clișeul #39

M-am plantat în afara zidurilor
Unde vântul e puternic
Și soarele nu cunoaște umbră.
Privește-mă cum cresc
Tot mai departe de ceea ce ești
Și ce se cuvine să fim... azi.

Clișeul #38

Mă dau dispărut!
Nu mă mai regăsesc
În ultimele luni-
Fără soare
Ultimii ani-
Fără culoare
Ultimele răsuflări
Oftare...

Timp, pentru tine

timp, ești doar un simplu joc,
atunci când sunt cu tine,
între palme...
timp, mă apuci strâns de mijloc
și mă -nvârți în taine
fără nume...

simt, cum mă faci să-ngheț în loc
și să renunț la tot
pentru timp...
simt, cum mă faci s-arunc în foc
tot ce simte-n min'
pentru tine...

Let's make a deal!

would you like to go
for whats behind
scar #1?
choose wisely!

Clișeul #37

Ochii tăi își schimbă culoarea
În funcție de cum te simți.
Cu ochii mei închiși am realizat
Că nu te mai simțeai acasă...

Clișeul #36

petrec prea mult timp
cu controlul manual al respirației
pornit
pe schimbări în bine, lucruri mărețe,
nemaivazute
pentru ca probabil am leșinat,
uitând să respir...

Clișeul #35

Voi aduna totul într-un cântec
Și-l voi asculta când luna apare.
Îți voi scrie numele pe spatele unei poze
Și o voi uita sub soare...

Cândva mă voi întoarce în gând,
Dar mereu mă vei aștepta cu spatele întors.
Poate voi găsi, așa, flămând,
Pentru zilele ce mi-au rămas, un rost...

Păsări ciudate sunt oamenii,
Prea grei pentru câte două aripi...
Inima în pumn, privind printre degete,
Ciclopi mândri, cuiele-s adânci în tălpi.