S-au închis magnoliile înapoi în boboci
Și inima îmi stă din nou în loc.
Încetinind în jurul propriei axe,
Ascult oamenii ieșiți din case
Și mierle și excavatoare ce răscolesc din toate direcțiile,
Ce-ar putea fi, a și fost de fapt.
Din rădăcini uscate, cresc înalte, ale nimănui.
Și de data aceasta nu sunt eu, ești tu, a oricui...
dărâmă zidurile, astupă șanțuri
și coboară poarta din lanțuri
tocește-ți cuvintele în teacă
stropește focurile, să treacă
din săgeți, să rămână doar pene
să curgă iar vinul, nu din vene...
în armuri, să crească flori
și din răcnete, cântări
pe obraji, lacrimile să sece
ce-ai târât, de-acum să lunece
Fac o casă nouă pentru omul vechi,
Cât omul nou bate la ușa veche...
Și când se ridică, iarna, repede coboară,
Soare-mi cu colți, mușcă iar din mine!
Soare cu coarne, împunge-te iar în mine,
Altfel, te faci noapte și-mi trece...
Ciorchinele meu pavat cu decizii
În sensul invers s-a ofilit...
Ascult iar copilul cum strigă la infinit,
De ce L-a cruțat la o soartă de dojenit.
Simt
Doar când mă înec și tu mă tragi la mal.
Simt să fiu în amonte, nu în aval...
Și de-a fost prezis în stele, ochii i-am închis,
Până s-a făcut ziuă, să nu văd ce ne-a fost scris.
Am așteptat
Saltul neplanificat
Din atmosfera zâmbetului tău,
În groapa sărutului
Ce sper că mă va acoperi
Cu căldura pământului,
O lume atât de mică...
Ce mică e lumea,
Și plină de așteptări!