Caut să mă uit la oglindă, din nou și din nou,
Cât să-mi pun la îndoială mintea mea de lut.
Corpul meu ce-mbătrânește este o oroare,
Că-și pierde mereu pielea ce-l ține înfrânat...
Umplându-mi urechile cu zgomote organizate
Nu mi-a ajutat niciodata sufletul,
Ci doar a înecat în grabă vocile
Care-mi spuneau că nu sunt complet...
Îmi ridic mâinile spre cer și sper
Că acest trup nu mă va lăsa în urmă,
Căci pierderii din mine nu i-aș mai face față...
Oh, voința-mi slabă, oh, mintea-mi de lut...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu