Prima scrisoare

hei,
spune-mi, cum ai reușit să mă faci să mă împiedic peste o zi
și să pic, fără control, fără religie, fără mine...?
m-ai diluat în ochii tăi gri, câteodata verzi, în diminețile ploioase.
am pierdut orice sens, am uitat timpul într-un buzunar la piept,
am învățat din mers și unui străin i-am vândut la colț ultima coală de regret.
... cu degetele roase de încredere și de zidurile groase
ai schițat găuri umplute în pieptul meu.
spune-mi, cum ?!
ai crescut, înflorind ca o nouă viață, ca un râu printr-un deșert...
poate că deșertul eram eu, pustiu și gol, părăsit ...
poate că deșertul erai tu ...

nu, nu este o scrisoare!
dar totuși sper să-mi răspunzi într-o bună zi...









am uitat să mă semnez ...

Elegia 1

Goale sunt foile care mi se adună în urmă,
flămânde de amintirile care mă frământă...
Se lipesc de piele și așteaptă să fie scrise,
cu un strop de sudoare, cu o străină sărutare...

Unde am fost în tot acest timp? Singur, în îndepărtare
de un deșert de oameni, în continuă eschivare ...
Dar totuși, unde să găsesc cerneală să pot să scrie,
căci prin vene-mi curge teama că nu voi știi ce-o să fie...

Departe

Suflet tânăr, cauți îndepartare,
cât mai departe de soare.
dar te va alina oare ... aceasta departare ?
Crezi că-ți vei găsi peste hotare
aruncate la întamplare
bucățile inimii tale goale ?

Vreau

Vreau să mă rup și de ultimul strop de sânge...
Oricum mă simt străin în trupul meu.
Vreau mai mult, dar nu cunoștințe lăturalnice.
Vreau adevăr, vreau să scap de aripile de ceara!

Metamorfoza

Orice cărăbuș
devine un licurici
când e luminat.

Launtric

Te auzeam cum pășeai printre ruine...
Era liniște nocturnă și zgomot de valuri
între coastele mele, iar tu, continuai să mergi.
Umbrele trecutului s-au târât în jurul tău,
dar nu te-au speriat, ți-au răcit pielea și zâmbetul...

Auzi cum totul se dărâmă-n urma pașilor tăi?
Tot ce-am fost, tot ce timpul a clădit,
ros de ură și surpat de-amar... s-a prăbușit.
Simți râul care a-nceput să curgă din nou?
Îți poartă numele și pasiunea-ți în curentul viu.

.....

Pot să te zidesc în peretele templului meu?

Ma vreau inapoi ...

mă vreau înapoi ... din brațele tale,
doar să te mai cunosc încă o dată
să pot face din nou aceeași greșeală,
zâmbind.
... și doar ecouri să se audă,
într-o sală de concert goală,
când tu veneai să mă vezi, până-n zori,
când mâinile-mi sângerau pe chitară,
iar vocea-mi tremura între pereți
și se stingea în tandem cu luna.
cămașa mea pătată cu vin ,
încercai să mi-o ștergi, cu buzele,
doar să te pătezi alături de mine...

Vineri, 13

Soare palid de pe cerul nopții,
cufundat în mare de atâtea ori...
luminează-mi întunecat sorții,
să pot vedea din nou, mai clar!

Amar ce-l vărs pe gât, răbdător,
doar să-mi mai cunosc din fericire,
cum de mă-mbeți ca pe un copil,
ca o piesă pentru vioară, ca o primă iubire?

Omul

Cum poți să fii totul,
când eu tremur ca un copil
iar nori de furtună se adună
în urma mea?

Cum pot să fiu un nimic,
mărșăluind în spatele vieții,
rămas pe un trotuar ud,
să aștept trecutul?

Cum pot ...? Cum poți ...?
Ce va urma?
nu presimt...

Te vad. Ma vezi.

Vreau un alt ochi,
să te priveasca mereu,
să-ți fie demonul păzitor.
Vrei și tu un alt ochi,
să-l pui pe obrazul meu,
să-mi vegheze somnul rătăcitor.

Cei doi ochi
nu vor avea habar unul de celălalt,
dar fără greșeală,
vor vedea lumea la fel.

Lumile de pe alei

Merg pe lângă atâtea lumi
dar niciuna nu este a mea...
Fiecare aparține altcuiva,
unui necunoscut norocos.

Lumile respective au o viață,
una scurtă și întortochiată,
și caută, la fel ca ceilalți să
aibă o lume pentru ultima dată.

Pe alei le găsești împrăștiate,
plutind peste asfaltul sclipitor,
sau pe-o bancă, așezate,
cuprinse și ele, de lumea lor.

De-ai sti...

Oh, de-ai ști să fii frumoasă,
să-mi zâmbești cu ochi și linii,
să pășești prin camera-mi murdară
de s-ar înfioara și heruvimii...

De-ai ști cum îmi curgi prin vene
și unde urechile-mi caută ritmul tău,
cum vocea ta îmi naște albe pene,
pe când tăcerea-i dulce călău...

De-ai ști că și acum m-ai avea
fără să irosim vrun alt păcat,
și că ofrandă ți-aș da noaptea
și luna de pe cerul dezbrăcat.

Doar de-ar ști să fie frumoasă
și această lume în care te-am aflat
și de-ai putea, inima-mi pietroasă
să o aduni de unde s-a sfărâmat...

Pe mal

Muribundul își sărută,
înainte să se înece,
ultima bula de aer...
La fel se încleștase și Ea
în brațele mele.

Tremurânzi, stăteam pe mal,
eu, zgâriat în talpa stângă.
Priveam și căutam să înțelegem,
să dam sens valurilor
căci mereu se întorceau...

Daltonistul melancolic

Totul era albastru!
Și albul și negrul,
rosul și verdele.
Totul este albastru...
Mă întrebi cum?
Doar eu îl văd,
doar ochii mei știu
cum să-l transforme:
negrul în albastru,
albul în albastru,
și roșul și verdele.

Va fi tot albastru,
când doar Ea a rămas... totul?

Noaptea

Eu trăiesc
doar mergând prin ploaie
și fără să mă ud, aud,
cum cresc în noapte.
Simt cum mă despic,
dar nu mă pierd,
mă adun, nebun,
sperând că mâine voi găsi
al turnului scrum.
În urechi străine
bate vântul de ieri,
dar nu îngheț și tot aștept
liniștea, încă sper...
Deși nu mai trăiesc, nu mai aud,
nu sper, nu simt,
pot spune acum
că-n nopti de fum
sunt pe-al zeilor drum.

Joc de lumini

Alb-negrul a prins culoare,
sepie verzuie, fără contrast.
Lumină care pulsezi nefast
de ce îmi eşti tu soare?

Din umbre încă împletesc
lungi fire de lumină oarbă
pentru jocul de lumini - slujbă
pe care ochii nu-o deslușesc.

Visele

În părul răvăşit i-am ascuns
tot ce am visat,
dinspre frunte
înspre gâtu-i încă nesărutat.

Unde-mi sunt visele ?

Dar vântul
fură fără frică
tot ce-am fost eu,
tot ce-am fi fost noi...

Unde-mi sunt visele ?

Auzi, visule ?! ... Unde-mi esti ?

In casa fara oglinzi

În casa fără oglinzi m-am născut,
astfel am putut să adorm fără să mă fi văzut,
fără să mă conturez în neînţelese umbre,
treaz doar în vis, străin de realităţi sumbre.

În casa fără oglinzi am ascultat în amuţire
cum varul prinde glas, înecat şi subţire,
am văzut cum printre cărămizi se strecura
şoaptă de lumină grea, scursă pe sub podea.

În casa fără oglinzi continui să trăiesc,
blestemat, fără vreo şansă să mă privesc,
dar am tot sperat că-ntr-o bună zi
lângă reflecţia mea tu o să fii...

Tot

Te strecori pe sub piele şi nu laşi prizonieri.
Sfâşii sori care au ars zilele şi-au luminat noptea
pe spatele meu, crestături ale luptei de ieri.
Amară-i plăcerea când începi a mă devora!


Totuşi nu e destul! ... mai ai mult de consumat...
Înghite-mi şi golurile, vidul, întunericul !
Aruncă-mă afară din inima peste care m-am încoronat,
să rămân nomad, doar eu şi gândul...

Dar tu înca nu te-ai săturat ... vrei tot.

N-ai fi tu

N-ai fi tu ... fără colții tăi albi,
fără ochii scăldați în mare.
N-ai fi tu ... fără liniile tale subțiri,
cu umbre timide și anemice.
N-ai fi tu ... fără vocea care-ți cade de pe buze
și se întinde spre urechea mea.
N-ai fi tu ... fără mine, fără tot ce am creat,
fără trecut, fără prezent și fără ce-ar mai fi urmat.

Oh ... de n-ai mai fi tu încă o zi,

nici eu n-aș mai fi !