Culori

Pe niște scări vechi am stat. Am suflat praful în vânt și m-am așezat să văd lumea cum trece pe lângă mine. Într-un decor făr' de culoare m-am încadrat. Trotuarele erau ude, după ploaia de aseară. Un soare surprinzător de cald încerca să le usuce în timp ce tălpi grăbite le ascundeau cu petice de umbră săltărețe.

Deodată, o persoană îmi atrage atenția. Era o simplă fată. Părul îi era drept și revărsat pe umeri. Cu greu i-am observat fața machiată foarte subtil, accesoriile aproape ascunse de rochia largă și simplă care i se înfășura pe trup. Zâmbetul natural, fără motiv mă inducea în eroare. Ce era misterul acesta de-l creease în jurul ei? Ce culoare o fi? În adâncul meu, instinctul îmi spunea că este mov. Motiv pentru acel mister nedeslușit.

Păr blond, bătut de vânt, balansat pe mersul vioi. Căștile în urechi și un hanorac. Pantaloni scurți, deși era abia începutul lui februarie. Buzele-i fredonau ceva ce doar el va știi vreodată. Ochii mari și vioi căutau fiecare șansă să-ți fure un zâmbet sau o încordare docilă, tribut al vieții care abundă în ei. Nu cred că mi-a luat prea mult să-l ghicesc. Verdele vieții abunda în el, închis în acei ochi nesătui de necunoscut.

Buze roșii. Păr ondulat aruncat de vânt pe spatele aproape gol, superbe linii! Nu cred că am mai fost vreodată atât de fascinat și surprins în același timp. Eram de parcă răsărise soarele și pentru mine. Gambele îi erau tensionate de niște tocuri înalte dar elegante. Pe trup i se scurgea o rochie, la fel ca privirile celor din jur. Oare de ce căuta atâta atenție sau era doar grăbită pentru un eveniment anume? Mintea mi-o luase razna! Pe ea trebuia să o ghicesc neaparat ! Pasiunea ce-o înconjura nu se putea potrivi decat cu roșu. Deliciu!

Dintre toți oamenii care-mi treceau prin față și după toate jocurile de-a ghicitul am ajuns să mă întreb 'eu ce culoare sunt?'. Oare aș fi ghicit la fel de ușor de cineva cum eu am făcut mai devreme? Pe mine ce mă definește? Încerc să-mi văd fața într-o baltă dar apa-i tulbure și mă văd monstruos. Geamurile sunt fumurii și arată doar partea mea întunecată. Muzica am oprit-o pentru că mă ghidează dupa placul ei. Brățara de la mână mi-a adus aminte la cine trebuie să mă gândesc. Ea! Ea este pânza pe care m-am descoperit și m-am întins înspre ramele de nori. Ea este partea lipsă din sărutul încă nedeslușit în tainele sale. Ea a ajuns să fie parte din mine. Ea mi-a dat culoare.

Sa fiu liber ?

Să fiu liber !
Mă târăsc pe fundul inimii
și-mi caut libertatea,
poate am aruncat-o pe acolo.
Te găsesc pe tine,
pretutindeni.
Imagini șterse,
mirosul tău
aerul devine sufocant,
mi se trezesc la viață amintiri.
Chipul tău
este distorsionat de cuvinte,
cicatrici,
care-mi atârnă greu de pereți.

Eu unde sunt ?
Din tot ce-am găsit pe fundul inimii,
nimic nu semăna cu mine,
sau nu mă mai recunosc?
Să fiu liber ?
Cum să fiu liber
dacă nu mă mai am pe mine ?!

Cei mereu indragostiti

Cei mereu îndrăgostiţi
au găsit întotdeauna un sens
într-un zâmbet
şi frumuseţe într-o privire.
Cei mereu îndrăgostiţi
au inventat speranţa
şi au încuiat-o în ochii lor.
Cei mereu îndrăgostiţi
nu se vor trezi vreodată
din visul pe care îl trăiesc.
Acesta îi va mângâia pe obraz
ca o sărutare.
Cei mereu îndrăgostiţi
nu vor înceta vreodată
să iubeasca !

Zbucium

Noaptea-i flămândă
și mă vânează
iar eu nici nu știu
cum voi reuși să fug de ea.
Implozia care doar răscolește
bucățile din mine
mă lasă ca o mare agitată,
departe de țărm,
naufragiat.

Războiul pe care l-am pornit,

între mine și Eu
nu știu dacă îmi permit să-l pierd
căci l-aș câștiga..

Flăcări în noi

Arde! Arde-n tine,
dar încă-i întuneric.
Ce s-a ales de flacăra
care ți-ar fi arătat calea?

Se stinge, din mine,
tocmai în toiul nopții....
Mă lasă singur și pustiu,
în sălbăticia de beton.

A mea chitara

Se pare că am ajuns să trăiesc exact cum îmi cânt chitara. Nu pot să mă opresc odată ce i-am prins ritmul ! Mi-a intrat pe sub piele și și-a făcut loc în inima mea, purtându-și numele și notele cât mai aproape de sufletul meu. În lemnul ei uscat mi-am îngropat bătaile inimii, tremuram împreună în nopțile reci când doar noi doi rămânând treji. I-am zgâriat lacul cu unghiile și cu o pană tocită, să poarte alături de mine cicatrici. Nu i-am cerut să mă înțeleagă ci doar să mă ajute să spun ceea ce îmi e prea greu să spun prin cuvinte. Mi-a atârnat de gat, pe umar, dar niciodată nu mi-a fost o povară. A devenit o parte din mine ..

Nu mi-am propus niciodată să o menajez, trebuia să îmi câștig încrederea în ea, că nu va ceda. Acum știu sigur că mă susține din urmă, acordurile mele fiind urmate de ecourile ei. I-am cântat corzile până s-au rupt sau au plesnit din vârful penei, totuși am învățat cât poate sa îndure, asemeni unui om care cedează din când în când. Am învățat-o sa urle, întinzându-i corzile la fel cum mi se întinde sufletul dupa ceva ce-mi doresc. Se descurcă de minune ! Mai bine ca mine ..

Marea si Luna

Eu? Sunt marea în care te scalzi
și te cuprind pe de-a-ntregul.
În mine te-am păstrat prizonieră,
în adâncurile mele reci și întunecate.

Tu? Ești Luna ce alb strălucești.
Mă faci să mă ridic sau să pic,
să mă retrag de pe plajele
pe care ne-am cunoscut, în nisip.

Noi? Suntem dansul din noapte.
Cerul este distanța dintre noi
iar visele ascunse printre nori
rămân doar șoapta valurilor mele..

Inchisoarea

Obișnuiam să-mi țin sufletul
strâns în brațe,
dar acum,
le simt străine...

Mi-am plecat capul și am adormit,
chircit, de parcă aș scăpa
viu din lume.

Noaptea m-a cuprins,
în cele din urmă,
și acum dansez
după cântecul vântului sălbatic.

Poate mă voi trezi,
într-o dimineață nouă,
cu soare strălucind,
iar brațele care mă țin,
captiv,
vor fi din nou ale mele.

A rataci, a uita

Negăm existența oricărui înger
dar recunoaștem fiecare demon.
Din noi nu mai știm ce rămâne
căci ne căutam pierzania în amor.

Ne smulgem toate penele, o aripă,
și ne aruncăm în gol de pe gânduri.
Scufundați în adâncuri, albastră apă,
scrie o viață în strâmbe rânduri.

Rece, lent și fără vreo șansă
umblă-n noi frânturi din alții.
Într-un colț, prăfuită, rămasă,
ce-a rămas din 'ea' nici tu nu știi.

Nascuti din intuneric

Ne naștem în întuneric și suntem creaturi urâte,
ochii nu ne sunt de folos.
Hrănim și suntem hrăniți din cuvinte,
goale, ca pieile de om
cu care ne îmbrăcăm, zi de zi.
Noaptea se presupune a ne elibera,
ca pe niște animale,
printre blocuri, flămânzi,
încinși și nesătui...
Cei muți, se ascund,
nu este vremea lor acum,
iar eu ... stau și privesc totul de la înălțime.

Căutând supraviețuire, ne naștem din întuneric.

Ritm

Ritmul ei.
Ritmul lumii.
Ritmul lumii fără ea...

Ritmul inimii.
Ritmul timpului.
Ritmul liniștii.

Ritmul unui sărut.
Ritmul unui gând.
Ritmul unui vis.

Sunt aritmic...

In tine? Tu!

Ia un loc. Vorbește-mi. Povestește-mi ceva căci ochii tăi i-am terminat de răsfoit cu mult timp în urmă. Ce aventuri ții ascunse în spatele buzelor? Se pare că noapțile încă-mi amintesc intriga ochilor tăi. Cu fiecare clipire parcă mai dadeam încă o pagina din povestea vieții tale, mângâind-o ușor, ca pe un papirus vechi și de valoare inestimabilă.

Focul ardea cu muzică în șemineu: pocnea din degete pe ritmul gratiilor de fier negru. Canapeaua de piele scârțâia cu vocea unei soprane excitate involuntar. Urmele rosii de ruj de pe paharul de vin mă mânjesc fără rușine pe gât. Buzele tale au șoptit în sfârsit!

Se oprește. Sprijinindu-se pe mâini se îndepartează puțin cât să-mi vadă ochii ce o sorbeau din esența-i sălbatică. Buzele mușcate se strânseseră într-o încruntare și mai senzuală.

- Ce este? Ce arde în tine, iubito?
- ... Tu!

Cine sunt?

Sunt acel întreg incomplet.

Sunt un om imperfect.

Sunt un muzician de seară.

Sunt poetul fără vechea rimă amară.

Sunt cuvintele ce le rostesc.

Sunt lucrurile ce le urăsc.

Sunt ce n-am putut să fiu în treacătul zilelor. 

Sunt ce voi fi în viitor.

Sunt uneori viu, în amintiri.

Sunt fotografiat în reci priviri.

Sunt îngropat într-o melodie.

Sunt înscris în versuri, pe hârtie.

Sunt ce am iubit. 

Sunt iubirea ce-o voi dărui. 

Sunt cicatriciile ce s-au vindecat.

Sunt parte din ranile ce-am provocat.

Sunt amantul ce dansează pe diagonală.

Sunt vrăjit de plăcerea carnală.

Sunt un suflet flămând.

Sunt în mintea cuiva mai mult decât un gând.

Sunt fărâmă din lumina primordială.

Sunt umbra din rațiunea mea finală.

Sunt soțul melancoliei din mine.

Sunt în fața oglinzii nu doar o imagine.

Sunt în inima ce-mi bate între coaste.

Sunt pictat în tonuri albastre.

Sunt în creierul ce se zvârcolește.

Sunt ascuns în spatele ochiului ce te privește.

Sunt auzit în acorduri minore.

Sunt al altora înger și tutore.

Sunt liniștea după furtuna de pe mare.

Sunt pierdut când apusul dispare în zare.

Sunt ce ascult.

Sunt ce scriu.

Sunt ce visez.

Sunt ce cânt.

Sunt ce-mi doresc sa fiu.

Sunt cine sunt!

Orasul din mine

Mi-ar plăcea să locuiesc într-un oraș mare. Ar fi foarte ușor pentru mine că l-aș lăsa pe el să trăiască viața în locul meu. Fără vreo grijă m-aș duce să mă plimb pe malul unui râu sau să ma urc pe cel mai înalt pod și să-mi imaginez că sunt singurul om rămas în oraș. 

Aș putea să trăiesc cu stop cardiac pentru că inima orașului ar bate și pentru mine. Aș putea să îmi tin respirația pentru că plămânul verde al unui parc m-ar ține în viață. Iar râul care curge încet pe sub podurile de piatră mi-ar astâmpăra setea.

Aș putea în sfârșit să număr toate stelele pentru că noaptea orașul m-ar ține treaz căci el nu doarme niciodată. Visele le-aș vedea prin ochii celorlalți, stând întins pe acoperișul unei cladiri vechi și abandonate. Iubirea aș strânge-o de prin parcurile în care o găsesc aruncată pe langă vreo bancă sau în spatele unui copac îndreptat spre asfințit. Moartea nu m-ar fi pândit daca n-ar fi știut că nu-s de găsit căci m-am dat dispărut.

Mergând pe străzi, oamenii pe care-i cunosc parcă trec prin mine, fără să lase vreo urmă, trezind doar amintiri și rareori, vechi sentimente. Mi se părea că uneori mă vedeam prin locurile pe unde treceam în fiecare zi doar ca eram pe trotuarul celălalt. Totul devenea din ce în ce mai ciudat iar serile începeau să mă bântuie la fel cum și eu bântuiam străzile, stârnind becurile să flicărească la prezența mea. Speriat, am încremenit pe treptele casei mele.

Locuisem într-un oraș mare și devenisem fantoma omului care am fost sau doar mă plimbam prin orașul fantomă din-lăuntrul meu ?

Un inger

În seara aceasta, îngerul stă în colț și plânge,
se ascunde și speră că ura nu-l va mai atinge.
Aripile îi sunt obosite. Atunci când pici, uiți să zbori
și din cerul larg, privind în jos, simte reci fiori.

A ajuns un simplu om, condus de o inimă înșelătoare
ce-l duce în pierzanie, de fiecare dată simte că-l doare.
Îl doare că a pierdut un loc printre cei ce înca sunt
și acum plânge, singur, pierdut pe acest pământ.

As fi naratorul vietii mele

Știi sunetul acela al unei cărți răscolite de vânt? Mirosul ei slab, purtat de rafale, acel parfum de hârtie veche, necucerită încă de niște ochi îndrăzneți care să-i descopere secretele. Povestea aceasta s-ar putea să aibă o legatură. Fiecare zi este doar o pagină adaugată într-un cotor vechi și nemăsurat, coperta este pielea în care traiesc și semnul de carte este ultima privire înspre cer.

Mi-aș fi dorit să fiu naratorul vieții mele. Nu ar mai fi trebuit să-mi port numele ca titlu în văzul tuturor și nu mi-ar fi păsat daca aș fi fost ales doar pentru copertă. Aș fi fost statornic și neschimbat: negru pe alb, fără să simt în culori. Aș fi rămas departe, pe o bancă, într-un parc, văzând tot, răsunându-mi gândurile în urechi, știind ce va urma dupa colț sau ce sălășluiește în întuneric. N-aș fi luat parte la o viață prea scurtă pentru cei care nu vor să moară tineri. Aș fi privit cum trece timpul pe lângă mine și cum ma ciobește puțin câte puțin, zi de zi, până o să îmbătrânesc printre clipe trecute de nicăieri.

... Dar să nu simt nimic? Pare un mare avantaj. În lumea condusă de șoarecii 'Regret', cărți sunt roase fără oprire. Eu, să nu simt, aș fi divin! Să nu am parte de durerea unei vieți dar sa-i cunosc pe deplin plăcerile. Aș fi împlinit. Aș fi întreg, satisfăcut în existența sufletului meu.

Dar cine aș fi cand coperta cărții mele se va închide? 

Calator

Am pasit pe stancile vechi
in timp ce-mi auzeam gandurile,
ecoul lor in scoicile zdrobite .

Am calcat peste razboinici
... macinati de timp si ploi,
farame sub talpile mele .

Am invatat sa merg din nou
pentru ca drumu-mi gresit
ma indeparta de mine .

Si totusi am indurat batjocura
celor care vor sa stinga soarele,
caci mi-au fost lungi noptile .

Parca au trecut deja luni
si nu-mi reamintesc
daca am cautat ce voiam sa gasesc ...
acasa.

Cesiana

Povestile care au avut curaj sa iasa prin piele,
sa nu fie niste cicatrici, ci sa imbratiseze culorile,
au fost sarutate de buzele nepotrivite
si acum au ramas doar niste tatuaje in soare.

Ca inima rece pe care o ascunde undeva,
un metal argintiu ii inteapa buza, far' a suspina.
La fel si-n ureche, pazindu-i muzica de fantome,
negru-i strapunge carnea, raspandind arome.

Paru-i rosu, ca sangele ce curge prin vene,
atrage atentie nedorita, ii cade in jos, pe haine,
... iar ea ? Spera ca macar intr-o buna zi
ochi far' de invinovatire si ura o vor privi.

La bucata

Ii vezi peste tot... Apar de nicaieri dar ii recunosti de data trecuta. Aceleasi fețe le poarta in fiecare zi, aceleasi expresii si acelasi par care le zboara in vant. Se nimereste din intamplare sa treci pe aceeasi strada pe care i-ai vazut cu o saptamana in urma si te intrebi daca nu cumva ai ajuns si tu ca ei ...

El avea pletele blonde si carliontate. Pielea ii era rosie de la prea mult stat in soare, colinda strazile pe o bicicleta veche si vopsita stangaci. Barba ii era neingrijita, un mesaj rautacios pentru toti cei care indrazneau sa-l priveasca, monument al timpului. Poate ca nu stia dar isi ascundea ochii de un albastru genial. O poveste era privirea lui, una nespusa, una cu greseli, opera unui autor fara putere in fata masinii de scris.

Ea ... o alta poveste necitita care umbla pe strazi. Niste ochelari argintii o ajutau sa se fereasca de frunzele cazute timpuriu care devin alunecoase dupa ploile dese si reci. Probabil este singura femeie care a iesit pe strazile orasului asta mic fara sa-i pese ce poarta sau cum arata. Adidasii jerpeliti ce si-au pierdut culoarea in timp si hanoracul larg si patat de cafea ii furau orice urma de feminitate.

Amandoi aveau castile in urechi. Amandoi aveau aceeasi privire ratacita, rece, fara pic de sentiment in ea. Amandoi mergeau pe aceleasi strazi, in fiecare zi, mereu pe trotuarul celalalt. Ce nu stiu ei este ca nu se vor intalni niciodata. Vor ramane cu muzica lor, mergand de nebuni, singuratici la bucata.

Am pofta de ochi verzi!

Am poftă de ochi verzi!
M-am săturat de minciuni spuse...
În sclipirea lor vreau să mă pierzi,
ca-n zilele reci de multă vreme apuse.

Am pofta să-i sărut împreună cu genele,
să-i caut prin spatele firelor de păr,
să le alin în negura lor, problemele,
și să-i văd cum mă caută cu dor.

Am poftă să-i închid cu visele mele,
să-i mângâi ușor și să le insuflu amintiri.
Din întuneric poate îmi vor păzi nopțile,
nu doar să rămână niște simple priviri.