Am lăsat voit în urmă
Rânduri strâmbe,
Ca zilele în care greşeam...
O potecă de firimituri,
Instantanee, şoapte, gesturi,
Pentru ca amintirea mea
Să caute-n trecut,
Cine am fost şi ce-am avut...
Mi se pare atât de egoist să ai,
Să iubeşti din pământ şi din rai,
Şi-mi cert departe, din fericiri,
C-am îndrăznit să am mai multe iubiri...
Ea era...
Era soră cu marea!
Ochii ei erau ca recifurile de corali.
Când se înfuria, nimic nu scăpa nescufundat,
Iar ea, mereu tăcută, mereu tremurândă,
Se temea să nu înghită prea mult uscat,
Sub brațele ei încăpătoare, să-l înece...
Nu ştia că eu nu sunt uscat,
Nu sunt nici pasăre, să o privesc de sus,
Nu sunt nici peşte, să mă piardă printre degete,
Nu sunt nici om, s-o stăvilesc speriat,
Că dacă se înfuria luna, marea s-ar fi înfuriat...
Eu sunt în cele patru colțuri,
Fără de casă, fără de viață,
Fără de tâmplă, fără de față...
Sunt şi nu mă las văzut,
Dispar şi-apar ca un început,
De nicăieri, de niciunde, de nicicum
Sunt un vânt pierdut pe mare,
Pe mare-s abătut din drum...
Hei, tu! Cititorule de ştiri...
Nu te supăra că ne auzi mereu
Cum vorbim de noi descoperiri...
În cazul nostru, ne e foarte greu,
Să trăim după tot ce-a fost
Să ne trezim aşa cum am ajuns,
Cu destinul schimbat de un prost,
Şi fără prietenii peste care viața a apus...
Asta este realitatea pentru noi, acum,
Speranțe, visuri şi tot ce-am avut
Nu se mai găsesc pe-al nostru drum,
Căci la Colectiv le-am pierdut...
Nu eram satanişti, bețivi, degenerați,
Aşa cum ne-ați făcut atunci,
Suntem o familie de surori şi frați,
Educați şi cu respectabile munci.
Acum pot spune că am învățat
Dacă te strădui şi termini o facultate
Tot nu ai viitorul asigurat,
Cum mulți dintre noi se gândeau de fapt...
Crede-ne că nu vom renunța
Să ne revoltăm împotriva lor
Până ce sistemul se va curăța
Şi vom asigura un viitor copiilor!
Rănile noastre nu se vor vindeca
Ci vor rămâne o amintire vie
Pentru tine, România, mititica...
Vrem o schimbare în bine să fie!
Adio nepotism, adio politichie,
Adio interese, adio mârlănie,
Adio "pe sub mână", adio muşamalizare,
Adio furt, adio vorbe goale!
The breath of life
Can be found, fragile, in the dirty hands
Of a playing child.
My smile is just the boy who's sharing his toys...
I didn't knew anybody else,
Only my brothers with which I owned the day,
And it was my duty
To learn good, wrong or that life never goes along...
When I fell to the ground
I hurt, I cried, I got up again.
When my mother had no work for me
I just climb a chair and look at her
My contagious laugh
Was the song we all used to know
The small universe in the frontyards
Was the only place where I loved and I grew...
I was a child and life was beautiful,
No matter your origin, no matter your race
If we'd all be kids again
The whole Earth would be ... home!
What I forgot during the day
Makes me realize that it doesn't matter
As long as you're waiting me home...
I don't think there's anyone else
Who hoped and waited
Like we have been,
Filled with trust in true love.
I could ask anything of you:
Heal my wounds of the day,
By covering me in embraces and your soothing voice.
Hide me from the cruel world,
Keep me in your ear and run away...
Finish what I started,
Speak for me when I must remain silent.
I need to lay next to you,
To hold, my other half, close to my chest...
Let me sleep like this for ages for I have to heal myself,
From the wound that I am, born into this world,
From the day that became a nameless night.
And then, when you will see me,
Crawled up next to you, like a willow tree,
Thirsty and embracing the wind,
Maybe you will cover me gently
With your hair, gold from the earth...
Ce-am uitat în timpul zilei
Ajung sa realizez ca nu contează
Când acasă mă aştepți tu...
Nu cred că mai este cineva
Care a sperat şi a aşteptat
Aşa cum am facut noi,
Plini de încredere în dragostea adevărată.
Ți-aş putea cere orice:
Să mă vindeci de rana care sunt,
Cufundat în îmbrățișare şi sărut.
Să mă ascunzi de lumea rea,
Mă păstrezi în ureche şi fugi de ea...
Să termini ce-am început,
Să vorbeşti tu când eu rămân mut...
Suflarea de viață
Se găsește fragilă, în murdare-palme,
Zâmbetul de pe față
Este copilul care împarte din jucăriile sale...
Nu cunoşteam pe altcineva
Înafară de frații cu care câştigam ziua
Şi rămânea de datoria mea
Să învăț binele, răul sau că-n viață nu există piua...
Când cădeam din greşeală, pe jos,
Mă răneam, plângeam dar mă ridicam,
Când mama nu-mi găsea folos
Mă cocoțam pe-un scaun şi o priveam...
Râsul meu molipsitor
Era cântecul pe care toți îl cunoșteam,
Universul din curțile blocurilor
Este singurul loc în care iubeam şi creşteam...
Eram copil şi viața era frumoasă,
Indiferent de unde, indiferent de rasă,
Dacă toți am fi mereu copii
Întreg Pământul ar fi "acasă"...
De 7 luni s-a destrămat lumea,
Pentru unii dintre noi...
De 7 luni, rănile încă îmi plâng pentru voi,
Lacrimi de sânge, lacrimi care mă dor,
Lacrimi pentru copiii lor...
De 7 luni au fost date
64 de perechi de aripi albe, mate,
Pentru cei care nu vor pleca vreodată din al nostru gând,
Cei care nu vor fi uitați în pământ!
De 7 luni învăț să traiesc din nou,
Îmi dați curaj să fiu om, am fost salvat de un erou...
De 7 luni am început să sper
Că strigătele noastre nu vor mai fi în zadar,
Şi soarta noastră să nu rămână un joc de zar...
De 7 luni, împreună am rezistat,
Familii, surori, frați luptă şi mai au de luptat
Ca ce-a fost atunci să nu mai fie...
De 7 luni tot sper că te vei schimba în bine,
Căci te iubesc şi vreau să mă întorc la tine...
Românie!
#colectiv #impreunarezistam #nuvomuita #7luni
Am în vene, roșie, sărată,
O continuă stare de mișcare,
Care mă duce fără voia mea
Pe un drum universal.
Sunt cu piciorul stâng pe-un pod
Şi cu piciorul drept pe altul.
Unul trece pe sub ape,
Altul se arcuieşte peste cer,
Dar amândouă se sfârșesc
În același loc în care
Se visează-n rugăciuni s-ajungem...
Este un sentiment ciudat,
când merg şi la jumătate,
Simt că nu mai calc nici sus, nici jos...
Este acel scurt moment
Când mă ții de mână, tu, iubito.
Am nevoie să mă culc, lângă tine,
Să te strâng, tu jumătate, în piept...
Lasă-mă să dorm aşa un veac
Pentru că trebuie să mă vindec
De rana ce sunt, născut în lume,
De ziua ce-a devenit noapte fără nume.
Şi atunci, când vei vedea că rămân
Chircit lângă tine, ca un copac bătrân,
Însetat şi îmbrățișat de vânt,
Poate mă vei acoperi blând
Cu părul tău, aur de pământ...
Eu nu sunt adult. Nu sunt un om mare...
Înăuntru-mi, sunt doar copilul ce-am fost
Care încearcă să strige la conștiința mea,
De fiecare dată când mă vede că renunț,
De fiecare dată când nu îmi ascult chemarea.
Copilul strigă şi copilul se zvârcoleşte,
Copilul plânge şi copilul, de pereți, loveşte
Mâinile sale de copil, visurile sale de copil...
Copil al altor doi mici copii, exact ca el,
Care nu au ascultat nici ei când copilul bătea
Pumnii, de pereții inimii, căci mereu lovea,
Încercând să spargă ce-a fost pus să construiască,
O inimă de piatră care ar fi trebuit să supraviețuiască,
Fără visuri de copil, fără râsete de copil,
Fără speranță de copil, fără joacă de copil,
Fără dragoste de copil, fără cântec de copil...
Sunt amețit de parcă ieri s-a născut,
Suflarea din mine, om s-a făcut.
Eram mereu înfometat şi nu am înțeles
Că urechile trebuiesc hrănite cu muzică şi vers.
O chemare fără nume, ne adună,
Prin parcuri, ne găsește împreună,
Un om cu o chitară, un înger cu o vioară
Şi-o voce de fecioară, fac muzică, să nu mai doară...
Mintea mi-e înlănțuită,
De limba care nu-mi permite sa spun
Ce corpul meu deja nu poate îndeplini
Datorită legăturilor care mă țin
Carne şi oase, sânge ca de piatră,
Strigăte şi răcnete fără raspuns...
Sunt propria mea celulă de închisoare!
Sunt în ziduri, podea, tavan,
Sunt în cuvintele care încă au ecouri,
Sunt în ferestrele care mereu lasă lumina să scape,
Sunt în uşa şi-n cheia pierdută de demult,
Eu sunt propria mea celulă şi prizonierul sunt eu...
There you are,
In the flesh of my sight...
You look like you were lost
Looking for me.
What should I tell you,
With what refreshments should I serve you?
I wasn't expecting guests...
You caught me dressed in my work clothes
And I am ashamed.
Just a blank page and some pale ink,
That's all I was wearing
In my hand, in my mind...
The door, wide open,
Please close it
If you decide to enter,
If you decide to stay...
I have so much to tell you
But I need words...
I have lost! I've lost them.
They escaped through the wide opened door!
Now, you can see me, how I've been,
For so many days,
With the page still blank,
The ink, more pale,
Still trying to write you something,
More than a numb gibberish...
Forgetfulness always makes me write,
It speaks very clearly,
About how to write some random feelings.
Silence always makes me sing,
It hums very melodious,
About how to make you smile again and again.
Always is just a word.
I saw us,
How we were looking at each other ...
Your body was one with mine.
My hands were holding you,
Like a pair of ribs...
Time? Always there,
Always always,
Between us, it was no more...
I hide myself behind this moment
And I leave a thought behind:
'Do I deserve something like this?'
Then she smiles at me again
And the moment runs away from me,
It's going to join the other moments
Of our merged future...
I'd better hide more often,
Maybe behind an hour or a year,
To be sure that her smile won't fade away.
I'm not sure I understand how love works...
I have an urgent need
To breathe alone
Not to share air or exchange looks
Words or feelings
Until I can sink again
Between you
I find myself in the distorted nights
And we laugh and we are
And we were crying and we've been
... everything
(In loving memory of the victims of the fire from Colectiv club, 30 October 2015)
My mind is in chains,
The language is keeping me from saying
What my body can't do quite well
Because of the ties that hold me
Flesh and bones, blood like stones,
Hopeless screams and groanes...
I'm my own prison cell!
I'm in the walls, the floor, the ceiling,
I'm the words that are still echoing,
I'm the windows that always let the light go,
I'm the door and I lost the key a long time ago,
I'm my own prison cell and the prisoner's me...