Ritm

Ritmul ei.
Ritmul lumii.
Ritmul lumii fără ea...

Ritmul inimii.
Ritmul timpului.
Ritmul liniștii.

Ritmul unui sărut.
Ritmul unui gând.
Ritmul unui vis.

Sunt aritmic...

In tine? Tu!

Ia un loc. Vorbește-mi. Povestește-mi ceva căci ochii tăi i-am terminat de răsfoit cu mult timp în urmă. Ce aventuri ții ascunse în spatele buzelor? Se pare că noapțile încă-mi amintesc intriga ochilor tăi. Cu fiecare clipire parcă mai dadeam încă o pagina din povestea vieții tale, mângâind-o ușor, ca pe un papirus vechi și de valoare inestimabilă.

Focul ardea cu muzică în șemineu: pocnea din degete pe ritmul gratiilor de fier negru. Canapeaua de piele scârțâia cu vocea unei soprane excitate involuntar. Urmele rosii de ruj de pe paharul de vin mă mânjesc fără rușine pe gât. Buzele tale au șoptit în sfârsit!

Se oprește. Sprijinindu-se pe mâini se îndepartează puțin cât să-mi vadă ochii ce o sorbeau din esența-i sălbatică. Buzele mușcate se strânseseră într-o încruntare și mai senzuală.

- Ce este? Ce arde în tine, iubito?
- ... Tu!

Cine sunt?

Sunt acel întreg incomplet.

Sunt un om imperfect.

Sunt un muzician de seară.

Sunt poetul fără vechea rimă amară.

Sunt cuvintele ce le rostesc.

Sunt lucrurile ce le urăsc.

Sunt ce n-am putut să fiu în treacătul zilelor. 

Sunt ce voi fi în viitor.

Sunt uneori viu, în amintiri.

Sunt fotografiat în reci priviri.

Sunt îngropat într-o melodie.

Sunt înscris în versuri, pe hârtie.

Sunt ce am iubit. 

Sunt iubirea ce-o voi dărui. 

Sunt cicatriciile ce s-au vindecat.

Sunt parte din ranile ce-am provocat.

Sunt amantul ce dansează pe diagonală.

Sunt vrăjit de plăcerea carnală.

Sunt un suflet flămând.

Sunt în mintea cuiva mai mult decât un gând.

Sunt fărâmă din lumina primordială.

Sunt umbra din rațiunea mea finală.

Sunt soțul melancoliei din mine.

Sunt în fața oglinzii nu doar o imagine.

Sunt în inima ce-mi bate între coaste.

Sunt pictat în tonuri albastre.

Sunt în creierul ce se zvârcolește.

Sunt ascuns în spatele ochiului ce te privește.

Sunt auzit în acorduri minore.

Sunt al altora înger și tutore.

Sunt liniștea după furtuna de pe mare.

Sunt pierdut când apusul dispare în zare.

Sunt ce ascult.

Sunt ce scriu.

Sunt ce visez.

Sunt ce cânt.

Sunt ce-mi doresc sa fiu.

Sunt cine sunt!

Orasul din mine

Mi-ar plăcea să locuiesc într-un oraș mare. Ar fi foarte ușor pentru mine că l-aș lăsa pe el să trăiască viața în locul meu. Fără vreo grijă m-aș duce să mă plimb pe malul unui râu sau să ma urc pe cel mai înalt pod și să-mi imaginez că sunt singurul om rămas în oraș. 

Aș putea să trăiesc cu stop cardiac pentru că inima orașului ar bate și pentru mine. Aș putea să îmi tin respirația pentru că plămânul verde al unui parc m-ar ține în viață. Iar râul care curge încet pe sub podurile de piatră mi-ar astâmpăra setea.

Aș putea în sfârșit să număr toate stelele pentru că noaptea orașul m-ar ține treaz căci el nu doarme niciodată. Visele le-aș vedea prin ochii celorlalți, stând întins pe acoperișul unei cladiri vechi și abandonate. Iubirea aș strânge-o de prin parcurile în care o găsesc aruncată pe langă vreo bancă sau în spatele unui copac îndreptat spre asfințit. Moartea nu m-ar fi pândit daca n-ar fi știut că nu-s de găsit căci m-am dat dispărut.

Mergând pe străzi, oamenii pe care-i cunosc parcă trec prin mine, fără să lase vreo urmă, trezind doar amintiri și rareori, vechi sentimente. Mi se părea că uneori mă vedeam prin locurile pe unde treceam în fiecare zi doar ca eram pe trotuarul celălalt. Totul devenea din ce în ce mai ciudat iar serile începeau să mă bântuie la fel cum și eu bântuiam străzile, stârnind becurile să flicărească la prezența mea. Speriat, am încremenit pe treptele casei mele.

Locuisem într-un oraș mare și devenisem fantoma omului care am fost sau doar mă plimbam prin orașul fantomă din-lăuntrul meu ?

Un inger

În seara aceasta, îngerul stă în colț și plânge,
se ascunde și speră că ura nu-l va mai atinge.
Aripile îi sunt obosite. Atunci când pici, uiți să zbori
și din cerul larg, privind în jos, simte reci fiori.

A ajuns un simplu om, condus de o inimă înșelătoare
ce-l duce în pierzanie, de fiecare dată simte că-l doare.
Îl doare că a pierdut un loc printre cei ce înca sunt
și acum plânge, singur, pierdut pe acest pământ.

As fi naratorul vietii mele

Știi sunetul acela al unei cărți răscolite de vânt? Mirosul ei slab, purtat de rafale, acel parfum de hârtie veche, necucerită încă de niște ochi îndrăzneți care să-i descopere secretele. Povestea aceasta s-ar putea să aibă o legatură. Fiecare zi este doar o pagină adaugată într-un cotor vechi și nemăsurat, coperta este pielea în care traiesc și semnul de carte este ultima privire înspre cer.

Mi-aș fi dorit să fiu naratorul vieții mele. Nu ar mai fi trebuit să-mi port numele ca titlu în văzul tuturor și nu mi-ar fi păsat daca aș fi fost ales doar pentru copertă. Aș fi fost statornic și neschimbat: negru pe alb, fără să simt în culori. Aș fi rămas departe, pe o bancă, într-un parc, văzând tot, răsunându-mi gândurile în urechi, știind ce va urma dupa colț sau ce sălășluiește în întuneric. N-aș fi luat parte la o viață prea scurtă pentru cei care nu vor să moară tineri. Aș fi privit cum trece timpul pe lângă mine și cum ma ciobește puțin câte puțin, zi de zi, până o să îmbătrânesc printre clipe trecute de nicăieri.

... Dar să nu simt nimic? Pare un mare avantaj. În lumea condusă de șoarecii 'Regret', cărți sunt roase fără oprire. Eu, să nu simt, aș fi divin! Să nu am parte de durerea unei vieți dar sa-i cunosc pe deplin plăcerile. Aș fi împlinit. Aș fi întreg, satisfăcut în existența sufletului meu.

Dar cine aș fi cand coperta cărții mele se va închide? 

Calator

Am pasit pe stancile vechi
in timp ce-mi auzeam gandurile,
ecoul lor in scoicile zdrobite .

Am calcat peste razboinici
... macinati de timp si ploi,
farame sub talpile mele .

Am invatat sa merg din nou
pentru ca drumu-mi gresit
ma indeparta de mine .

Si totusi am indurat batjocura
celor care vor sa stinga soarele,
caci mi-au fost lungi noptile .

Parca au trecut deja luni
si nu-mi reamintesc
daca am cautat ce voiam sa gasesc ...
acasa.

Cesiana

Povestile care au avut curaj sa iasa prin piele,
sa nu fie niste cicatrici, ci sa imbratiseze culorile,
au fost sarutate de buzele nepotrivite
si acum au ramas doar niste tatuaje in soare.

Ca inima rece pe care o ascunde undeva,
un metal argintiu ii inteapa buza, far' a suspina.
La fel si-n ureche, pazindu-i muzica de fantome,
negru-i strapunge carnea, raspandind arome.

Paru-i rosu, ca sangele ce curge prin vene,
atrage atentie nedorita, ii cade in jos, pe haine,
... iar ea ? Spera ca macar intr-o buna zi
ochi far' de invinovatire si ura o vor privi.

La bucata

Ii vezi peste tot... Apar de nicaieri dar ii recunosti de data trecuta. Aceleasi fețe le poarta in fiecare zi, aceleasi expresii si acelasi par care le zboara in vant. Se nimereste din intamplare sa treci pe aceeasi strada pe care i-ai vazut cu o saptamana in urma si te intrebi daca nu cumva ai ajuns si tu ca ei ...

El avea pletele blonde si carliontate. Pielea ii era rosie de la prea mult stat in soare, colinda strazile pe o bicicleta veche si vopsita stangaci. Barba ii era neingrijita, un mesaj rautacios pentru toti cei care indrazneau sa-l priveasca, monument al timpului. Poate ca nu stia dar isi ascundea ochii de un albastru genial. O poveste era privirea lui, una nespusa, una cu greseli, opera unui autor fara putere in fata masinii de scris.

Ea ... o alta poveste necitita care umbla pe strazi. Niste ochelari argintii o ajutau sa se fereasca de frunzele cazute timpuriu care devin alunecoase dupa ploile dese si reci. Probabil este singura femeie care a iesit pe strazile orasului asta mic fara sa-i pese ce poarta sau cum arata. Adidasii jerpeliti ce si-au pierdut culoarea in timp si hanoracul larg si patat de cafea ii furau orice urma de feminitate.

Amandoi aveau castile in urechi. Amandoi aveau aceeasi privire ratacita, rece, fara pic de sentiment in ea. Amandoi mergeau pe aceleasi strazi, in fiecare zi, mereu pe trotuarul celalalt. Ce nu stiu ei este ca nu se vor intalni niciodata. Vor ramane cu muzica lor, mergand de nebuni, singuratici la bucata.

Am pofta de ochi verzi!

Am poftă de ochi verzi!
M-am săturat de minciuni spuse...
În sclipirea lor vreau să mă pierzi,
ca-n zilele reci de multă vreme apuse.

Am pofta să-i sărut împreună cu genele,
să-i caut prin spatele firelor de păr,
să le alin în negura lor, problemele,
și să-i văd cum mă caută cu dor.

Am poftă să-i închid cu visele mele,
să-i mângâi ușor și să le insuflu amintiri.
Din întuneric poate îmi vor păzi nopțile,
nu doar să rămână niște simple priviri.

Negocieri

     - Spune-mi ce gândești, știi bine că nu pot să-ți citesc mintea.
     - Ar trebui ... mă gândesc cum să facem chestia asta și mi-ar folosi puțin ajutor.
Vântul bătea ușor și le răcorea fețele obosite. Obrajii lor străluceau în lumina slabă a soarelui târziu de august. Se insera și liniștea începea să-i cuprindă, cum brațele lui o adunau la piept. Cerul cădea într-un întuneric moale, presărat cu stele sfioase. Ziua se îndepărta de ei doi.
     - Zi-mi! Vreau să știu!
     - Ce să știi?
     - Trebuie să stabilim cum o să fie de acum înainte!
     - Bine.
     - Atât?! "Bine"?! Cum poți să fii atât de nașpa?
     - Atunci ce-ai vrea să-ți spun? Vrei să auzi că te voi aștepta în fiecare dimineață cu o cafea caldă și cu o floare proaspăt culeasă din gradina vecinilor? Vrei să-ți gătesc în weekend-uri, doar în șorț de bucătărie, în timp ce tu lenevești în pat fără mine? Ce vrei să-ți spun?
     - Da! Da! Daaa! Asta vreau !
Ochii fetei începură să strălucească mai puternic decât stelele de pe cer. Îl săruta din priviri și mâinile i se încleștaseră în ale lui. Cu vocea tremurândă începu să-i bolborosească ceva :
     - Vreau tot ce-ai spus mai devreme !
     -  Ce vrei să mai auzi? Din cate văd, negociem. Măcar îmi place decorul în care ne-am găsit să facem asta, apusul ăsta e genial !
     - Vreau să mă lași să dorm mai mult ca tine dimineața dar să stai cu mine în pat și să mă mângâi pe obraz chiar daca sunt o clatită și deobicei fur toată pătura. Vreau să îmi cânți în fiecare săptămână câte ceva și obligatoriu melodia noastră. Vreau să ...
     - ... vrei să vedem un film drăgut în fiecare sfârșit de weekend și eu să fac floricele și tu sș te cocoloșești cu mine și să adormi pe canapea. Vrei să te tratez cu gingășie, ca pe propria-mi fetiță și să nu țip vreodată la tine și să te privesc mereu cu aceeași privire care o am acum și ...'

... era prea târziu pentru ea și trebuia să stingă lumina. A pus cartea pe noptieră, și-a ațintit ochii pe tavan și a adormit imediat.

Actori adolescenti

Prea mult am trait din priviri si buze
caci ele ascundeau lucrurile nespuse
pe care cautam sa le aud, sa el cunosc
dar, in final si-au pierdut orice rost.

In mintea mea cu ganduri crețe
ratacesc prietenii cu prea multe fețe.
Fiecare este o amintire pretuița,
o lecție noua invațata si prea repede uitata.

Dar eu? ... raman un figurant in filmul meu,
prea plictisit sa joc rolul principal mereu
si la genericul final nu va canta muzica mea
pentru ca m-am indragostit de ea, e doar a mea !

Fara inimi

Incepem toti ca niste oameni simplii. Pusi in lumea asta, cautam sa ne facem un loc cu coatele, printre ceilalti. Fiecare, prin incercarile lui, creste, invata, se schimba, evolueaza. Creaturi slabe suntem la inceput. Simpli si slabi.. ce combinatie sortita pieirii .

Ne legam cu un lant de trupul acesta imperfect. Suflet firav, incepe sa se lupte. Iubeste. Lasa. Uraste. Nu-i mai pasa. Timpul schimba sufletul slab. Il transforma intr-o bestie urata, intunecata, rea dar puternica. Unii aleg aceasta cale inca de la inceput, stiind ca alta optiune nu au. Ajung sa se complaca in noua lor existenta. Altii se agata de un sentiment nobil si incearca sa traiasca de pe urma lui cat mai multi ani.

Bestiile sunt mascate. Ochii intunecati, far' de culoare se ascund in spatele unei masti albe, vopsite cu sange si  umbre. Mastile lor sunt unice, puternice si rezistente. Cuvintele se scurg de pe fruntile lor ca picaturile de apa iar vantul ingheata in jurul ochilor. Buzele lor sunt reci si uscate si ascund doua guri: una care spune adevarul si alta care-l inveleste in minciuni. Bratele le sunt puternice, acoperite de tepi, gheare roase si zgarieturi. Picioarele au umblat pe stancile inalte si s-au scaldat prin apele adanci. Pieptul le este plin de rani si spatele povesteste cicatrici. O gaura au in mijloc, nu sangereaza, doar le-a disparut inima. Nu au pus nimic in loc, nici macar o inlocuitoare de portelan sau de cauciuc. Poti sa vezi prin ei dar nu poti sa privesti prin ei. Bestii ... tot ce vor este sa te devoreze, pentru binele care a ramas in tine.


Oglinda imi este martora ... sunt din ce in ce mai palid sau doar imi imaginez, in nebunia mea ?

Ochi

Am vazut ochii iubirii.
Aveau curaj si lumina...
Straluceau in noapte
si ziua inchideau Soarele.

I-am citit printre gene
dar nu i-am inteles .
Prima data sunt mister
si a doua oara, la fel .

Am cautat sa-i inteleg.
Am cautat sa-i adun.
Am cautat sa-i pastrez.
Dar au ramas doar priviri...

Trei de M

          Misterul ne trezește la viața și ne închide în moarte. Oare ce-o fi în lumină când noi trăim în întuneric ? Misterul ne împinge să facem lucruri nebunești. Ne aruncă în prăpăstii și ne învată să zburăm doar pentru a afla ce ne-a fost ascuns. De atâtea ori ne-am lăsat conduși ca niște copii doar pentru că eram vrajiți de un mister : Un zâmbet ce ți-a schimbat ziua a devenit misterul ce te-a bântuit noaptea. O melodie ce nu o găsești in șase corzi, o cauti pe stelele cerului făra nori și misterul sunetului rămâne în umbra lunii. O privire ce s-a ascuns în spatele genelor timide nu știi cand o mai vedea din nou. Un viitor în care nu te vezi dar la care visezi și nu știi dacă tu ești cel din vis sau doar un visător la zile mai bune. Suntem niște oameni născuti din mister căci încă nu știm cine suntem sau ce ne rezervă viitorul.
          Măști. Ne înconjurăm de măști și tot ce facem e să le schimbăm când ne convine. Sculptăm fiecare mască din amintiri si povești. Le coloram cu cenușa sau cu sânge iar pe cele frumoase le albim cu puritatea iubirii. Pe zidurile care ne înconjoara atârnăm toata colecția de măști și ori de cate ori iesim afară, mai începem să lucrăm la una nouă până când ultima mască va fi una de pământ. Avem un zâmbet pe care învațăm să-l mimăm doar ca să putem trece mai departe. Avem si o mască neagră ce ne-o punem în zile albe doar pentru a colora-o, viata, în gri. Avem o mască indiferentă doar pentru a ne feri de tot ce ne atacă. Ne protejăm de cei cu măști cu țepi si lame ascuțite. Avem și o mască de piele si lacrimi ce ne-o punem seara, înainte să adormim. În ea îngropam zile groaznice și le lăsam să se scurgă pe râuri de lacrimi ce o spală până dimineața. Avem și o mască de succes. O purtam când totul merge bine și tot ce rămâne de făcut e sa cucerim lumea. Singura mască pe care o pierdem este cea pe care nu putem să o dam jos.
          Minciunile sunt misterul și măștile ce ajungi sa le crezi atunci cand nu șții să minți. Învățăm să mințim pentru că ne e frica. Învățăm sa mințim că doare când nu minți tu primul. Învățăm sa mințim ca să protejăm de întuneric și să-l transformăm în lumină. Învățăm sa mințim pentru că pur și simplu suntem slabi. Învățăm sa mințim ca să iubim. Cuvinte, priviri, zâmbete si forme, mințim în tot ce se poate doar, doar să câștigam mai mult de cât am putea. Mințim să protejăm ce ajungem să iubim. Mințim să îndepărtăm ce ajungem să urâm. Ne mințim pe noi însine și căutam minciunile altora doar pentru a trai o iluzie. Mințim să supravietuim într-o lume mincinoasă. În cele din urmă ... ne mințim că învatam să fim oameni.


         Poate tot ce-am scris mai sus este o minciună ... misterul eului din spatele unei măști.

Parfumul verii

Si s-a intamplat. Una din putinele zile in care nu mergeam cu castile in urechi. M-am lasat in ritmul strazii duble pe care goneau rapid masinile straine orasului asta. Cerul inca era albastru si soarele se pregatea sa apuna in spatele cladirilor reci si umbroase. Copacii abia au inceput sa prinda frunze si totul incepea sa cante in vant, fiecare creanga cu melodia ei.

Era cald dar totusi nu atat de cald cat sa nu-mi port una din camasile mele preferate. Cum soarele apunea si caldura zilei se transforma intr-o zapuseala placuta, inabusitoare de amintiri, m-a lovit. Vara trecuta avea acelasi miros, aceeasi moleseala in aer care te trimitea in plimbari lungi sub soarele puternic. M-am oprit putin si toate acele amintiri m-au cuprins, lasandu-ma cu gura cascata. Am inchis ochii si am respirat adanc. Briza aceasta purta parfumul Ei. Zilele acelea in care te strangea la pieptu-i putin umed si acel parfum ce ti s-a intiparit in mansarda. Soarele printre copaci stralucea ca firele Ei de par in apus. Strigatele copiilor de pe fundal iti aduceau aminte de libertatea inocenta ce ai pierdut-o odata cu prima zi de scoala dar iti aminteau si de vacanta din primele zile de vara. Te-ai lasat dus de vant in acest vis trecut. Un zambet ti s-a asternut pe fata cum un puf zburator ce fagaduieste dorinte ti se aseaza pe umar dupa care zboara-n departari.

Trecuse prea mult timp de cand nu mai mirosisem vara. Toate acele picaturi de apa ce se usuca dimineata pe asfaltul prafuit sau serile racoroase cu apus portocaliu si parfum de frunze tinere. Cate amintiri !

Caini si demoni

Zburam deasupra pamantului si vorbeam cu vantul. Nu stiam in ce veac sunt sau cine conduce lumea. Au trecut ani de cand inchisesem ochii in negura spatiului. Trezit de soapte, m-am intors din somul vesnic. Aripile mi se prafuira si vantul nu mai suflase de mult printre penele de aur alb.
-  Duh al veacului, vino si invata-ma obiceiurile ce le-am uitat, secretele ce s-au schimbat si legea ce odata am incalcat !
- Revelatia ti-a fost interzisa inger alungat ce esti, afla singur raspunsurile ce le cauti !

Am plecat din inaltul cerului si am invatat sa zbor din nou in spatele Lunii. Am intrebat-o daca a mai urlat cineva dupa ea asa cum am facut-o in acea ultima noapte. Umbra ei m-a invatat sa nu mai zambesc. Praful si pietrele mi-au sflefuit sufletul si lumina ei rece m-a invatat sa cunosc.

Pluteam deasupra lumii ce m-a alungat. Ochii inca nu stiau ce sa caute asa ca au privit tot. Am vazut un fluviu mare. Lumea se schimbase. Acest fluviu facea inconjurul lumii si era prea mare ca sa il vezi pe tot dintr-o singura privire. Apele lui erau molcome, nu se agitau si nu se inegreau de la pamantul ce-l stavilea. Imi dadea impresia ca nimic nu l-ar putea seca vreodata. Imi dadea impresia ca ma cheama sa ma scald in el, sa-i gust apele dulci si sa ma arunc in curent pana cand ma inghite tot si imi vor creste branhii sa pot respira. Pe malurile nisipoase si uscate se tot plimbau umbre. Nu puteam sa le vad de sus asa ca m-am coborat printre ei sa vad mai bine. Erau caini. Slabi, insetati, multi. Rataceau de-alungul malului sperand sa poata bea putin din rau. Pe ambele maluri, toti stateau departe de parca le era frica de ceva.
- Tu, spurcatura din pamant si suflare, de ce nu bei daca iti este sete ?
- Nu putem sa bem cand vrem, trebuie sa asteptam momentul potrivit, fluviul stie, nu putem sa bem cand vrem.
- Cum adica ?
- Fluviul ne-a spus: Beti cand va voi da voie, apa mea este o binecuvantare pentru voi si nu puteti sa beti singuri. Gasiti-va un partener pe malul celalalt si in acelasi timp aruncati-va in apele mele. Atunci veti fi satui si setea va disparea in apele mele.
- Cum v-a spus fluviul sa faceti asta ? Doar nu vorbeste, nu ?
- Noaptea, cantam si urlam la Luna. Luna ne ajuta. Strigatele noastre le spune fluviului si acesta ii raspunde Lunii.
Pana la urma Luna nu a ramas singura, se pare ca s-au gasit bestiile astea sa vorbeasca cu ea.
- Si ? Ce va spune Luna ?
- Luna ne-a spus: Nu va aruncati singuri in ape ca va scuipa si va alunga. Nu mintiti ca sa puteti bea din ape. Nu va aruncati doi de pe acelasi mal ca va scuipa si va alunga. Nu va usurati in ape ca se infurie si va alunga. Nu va aruncati pe celalalt mal cu aripi din frunze sau pe sub ape, prin tunele, ca se infurie si va alunga.
- Dar unde va alunga ?
Deodata am vazut cum bestia e cuprinsa de frica, incepe sa tremure si sa balbaie cuvintele.
- Ne alunga ...  laa ... la ..la demoni.
Demoni ? Cum de nu i-am vazut pana acum? Se pare ca sunt departe, in taramul intunericului. Bestiile au fugit de mine dupa ce nenorocitul acela mi-a spus de demoni. Nu mai aveam alta sansa decat sa imi iau zborul din nou si sa pornesc spre ei. Poate raspunsul acestei lumi schimbate il voi gasi acolo.

Aerul se schimbase. Simteam ceva ciudat in vantul ce batea din ce in ce mai furios. Parca vroia sa imi suiere la ureche sa ma indepartez de cautarea mea si sa raman in soare, langa ape. Am inceput sa vad umbre si mai stranii, mai mari, mai puternice. Erau mai multe decat umbrele bestiilor de pe maluri. Invaluit in fum si nori negri, un munte incepea sa apara in fata mea . Era urias si totusi nu-l puteam vedea din departari. Trebuia sa intru in tinutul lui ca sa mi se arate. Puterea lui o puteam simtii inainte sa pasesc pe pamantul negru-albastrui. Blestemul pe care am pus picioarele mi-a aratat in ce raceala a picat lumea cat am dormit. In jurul meu se adunau bestii din ce in ce mai urate, mai puternice, mai sinistre. Semanau cu cele de pe langa rau dar imi aminteau mai mult de demonii din 'primele clipe'.
- Cine sunteti ? am indraznit sa-i intreb pe cei ce se adunasera in jurule meu, atrasi de aripile stranse intr-o sclipire.
- Noi suntem demonii. Cei ce conduc lumea.
- Voi conduceti lumea ?
- Da ! Muntele este fortareata noastra, sursa noastra de putere.
- Ce putere ? Cum de sunteti atat de multi ? Cine va conduce ? Ce este muntele ? Ati baut cumva din rau ?

Ii auzeam soptind intre ei : Strainul are multe intrebari, se pare ca nu cunoaste randuirea lumii. Sa il ducem la Cel Maret, poate il va lumina si nu va mai cutreiera taramul cu intrebari si sclipiri de foc din aripi. Stiind ce ma asteapta, m-am lasat dus de ei inspre munte. Picioarele l-au urcat cu greu, imediat m-am umplut de sange, stanca imi taiase carnea si nu puteam sa zbor pentru ca vroiam sa aflu ce aveau de spus acesti demoni. O pestera luminata cu foc apare in fata mea. Garzi imense o pazeau si uriasi de piatra stateau de-o parte si de alta a drumului. In fata mea, un tron se ridica, tepi de metal cenusiu stralucesc in lumina focului ce inegreste peretii de granit si calcar. O piele rosie il acoperea si pe el statea un zburator ca si mine. Aripile ii fusesera taiate si acum nu mai avea decat niste oase negre ce ii crescusera in loc. Parul ii era dat pe spate si nu parea sa fie surprins ca vin.
- Eu sunt Cel Maret, bine ai venit in pestera mea.
- Salutari, eu sunt Cel Alungat. Ce este acest loc ?
- Hmm, Cel Alungat, am auzit povesti despre tine, a fost mult timp de atunci. Acesta este muntele meu, Ura.
- Ura ? Ce legatura are acel vechi demon cu muntele asta ?
- Eu sunt acel demon. Eu conduc acum lumea. Toata lumea ma venereaza, toti cei alungati de fluviu vin la mine. Eu sunt putere pentru cei slabi si toti se hranesc din puterea mea pentru ca eu sunt Cel Maret !
- Ce putere ? Ura ta nu a fost niciodata o putere! A fost distrugere si moarte.
- Asta a fost atunci, pe vremurile acelea eram nimic, acum m-am ridicat din intuneric si am devenit conducatorul lumii.
- Cum de poti da putere prin ura ?
- Se vede ca ai dormit prea mult ... Lumea s-a schimbat. Toti vin la mine pentru ca fluviul ii ineaca. Putini invata sa inoate odata ce se arunca in apa. Cei ce nu reusesc, sunt scuipati muribunzi pe maluri si lasati in soare sa moara pana cand noaptea, minionii mei vin si ii aduc in pestera. Aici ii invat sa supravietuiasca. Ii iau din acea multime de animale proaste si slabe, ii invat sa se fereasca de durere si sa nu se mai inece in rau. Le dau putere, ii invat indiferenta si ii recladesc din ura. Dupa ce noaptea trece, dimineata poti sa vezi cum se ridica puternici, demoni, gata sa bantuie liberi prin lume.
- Dar bestiile de pe langa fluviu nu fac nimic in legatura cu asta ?
- Ele nu pot vedea ca cei ce odata erau sa moara acum sunt niste demoni. Ei nu vad prin carne si vorbe. Ei ii considera tot unii de-ai lor si de multe ori se arunca in rau pentru ei, incercand sa inoate cu demonii mei.
- Astea-s minciuni, cum de nu se infurie apele si ii alunga ?
- Apele nici nu stiu ca ei nu se cufunda sub valuri. Ei merg pe mal de-alungul bestiilor ce incearca sa inoate si le leaga cu o sfoara de vorbe si promisiuni, si ii trag prin ape pana cand sunt scuipati afara si alungati spre muntele meu . Mai devreme sau mai tarziu, mai toti ajung la munte. Doar cei care invata sa inoate si nu se despart in valuri scapa.

Incepusem sa prind ideea lumii in care m-am trezit. Toti incearca sa isi astampere setea, sa bea din ape. Putini reusesc din prima si ajung sa fie exilati in ura si indiferenta dupa care se intorc sa-i bantuie pe cei care inca nu au gustat acest amar. Soarele-i arde pe cei care stau pe langa ape si nu fac nimic, iar intunericul ii ingroapa pe cei care ajung sa slujeasca muntelui. Eu ? Ma bucur ca nu sunt supus trairilor unei bestii de carne si suflare. Ma bucur ca pot sa zbor departe de aceasta lume. Pentru ca nu as vrea sa ma inec in raul Iubire sau sa ma ratacesc in pesterile muntelui Ura .

Ele

Din colturi intunecate , le scotocesti si le gasesti.
Le prinzi de o mana si le tragi spre tine ca sa le privesti.
Sunt muzele tale , una mai frumoasa ca alta
dar este in puterea timpului de a decide care-i regina.
Uneori se intampla sa vina pe neasteptate la tine,
faceti dragoste, manjiti o hartie alba si o uiti pana maine.


Ele nu-s un vis ce-l cauta atatia oameni cu spirit visator.
Ele nu-s niciun cosmar placut ce consuma o viata ca a lor.
Ele-s clipele cand privesti cu sufletul deschis
le gasesti pe strazi, in umbrele noptii sau toamna-n frunzis
si orice ar spune ei despre ele, totusi, raman doar ale tale,
caci mereu pe tine te cauta, sa se scalde-n oglinda ape-ti tulbure.


Ele nu au infatisari aparte ce i-ar lasa pe toti plini de uimiri.
Ele nu au buze intelepte sau sclipiri solare in priviri.
ochii lor, nemanjiti, au vazut prea multe ...
iti reamintesc privirile slavite apoi in albastru pierdute.
Ele au doar o poveste de spus, de preferabil la apus...
Mic adevar trait, povestea unei inimi ce prea mult a simtit.


Ele vor fi mereu sincere caci sufletul le este bun si adevarat
dar niciodata nu te anunta cand vin sau c-au plecat.
Ele te lasa singur, sa infrunti noaptea rece si amara
sa te intrebi ca un nebun de ce dragostea te infioara.
Ele nu-s stele pe care cerul le-ar primi sub bolta sa
dar se chinuie sa lumineze intunericul din groapa ta.


Ele au iubit odata, au uitat si au iubit din nou
dar sufletul lor nu le lasa sa zboare spre un alt erou
caci dragostea lor este unica si speciala, dedicata, reala.
Ele au pierdut, au suferit si in umbra au tacut, lasand sa plece
pana si drumul de sub picioarele lor,cunoscut si rece,
pe care l-au invatat, regretat, ratacit si incalcat .


Ele nu-s altceva decat file dintr-o carte, pagini dintr-o viata.
Ele sunt cadre dintr-un film ce ti-a trecut prin fata ochilor.
Ele sunt iubite din trecut, din viitor ce ti-au soptit amintiri.
Ele sunt ale noastre suspine si clipe triste, trairi.
Ele sunt o incercare care ar fi trebuit sa te trezeasca din vis.
Ele sunt acea lacrima ce te-a atins dupa ce a cazut din paradis.

In doi

Picaturi de amintiri din parul tau

Imi amintesc de nenumaratele nopti

In care te-am privit pana adormeai

si iti sarutam ochii sa iti alung cosmarurile.

Am fost in zeci de vise fabricate artificial

De doua minti inocente si speriate.

Speriate sa viseze, sa faca dragoste

Cu cerul, cu marea, cu apusul si cu intunericul.

Am fost doar doua inimi ce au gasit

Un motiv pentru care sa bata o melodie

Si au pierdut prin ranile cusute prost

Toate sentimentele slavite de omenire ...

Lumea mea prin fumul tigarii tale

Vantul imi arunca parul tau in fata. Ma orbeste cu stropi de amintiri ale zilelor petrecute sub soare. Se scurg pe fiecare fir, spre gene, pe obraz si pe buze. Astazi este o picatura noua ce o adaugi la colectia ta cand mainile mele sunt pierdute in parul tau. Este soare.

O flacara ce dispare in vant incearca sa aprinda o tigara gasita prin buzunarele blugilor. Buzele tale o tin gentil si te ascunzi la pieptul meu sa gasesti putin adapost de vant. Da-mi foc inimii sau aprinde-ti tigara! Cand te tin atat de strans in brate, ar fi ultimul lucru de care mi-ar pasa. Pierduti ore intregi sub cerul albastru si sub norii albi visam. Doar fumul ce dispare in vant ne aduce aminte ca timpul nu se opreste in loc doar pentru noi.

Ochii tai cauta in departare un raspuns. Privesc fara speranta, fara sa le gasesc vreo stralucire. Un fum fin si gri se ridica de-alungul chipului tau. Te vad altfel ... Lumea mea prin fumul tigarii tale devine o scena pe care te vad stralucind. Asteptandu-ti orice gest, savurand orice expresie, cautandu-ti orice privire. Este liniste.